EFES
Pornind de pe insula Patmos, prima oprire este la Efes, unul dintre cele mai importante porturi ale vremii. Marinarii puteau vedea luminile sale de departe, din larg. Nu este nicio coincidență că Efesul reprezintă prima biserică, primul sfeșnic. Ioan își începe ciclul de scrisori cu o aluzie la Grădina Edenului, cum a făcut și Daniel atunci când a prezentat prima împărăție, Babilonul14: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7).
Efesul este, într-adevăr, prima dragoste, numele, în greacă, însemnând „de dorit”. Pasiunea este încă vie, iar amintirea este proaspătă (Apocalipsa 2:5). Este biserica apostolilor (vers. 2) și, în același timp, biserica primilor convertiți dintre păgâni. Foștii păgâni trebuie să-și aducă aminte cu umilință de unde au venit (vers. 5). Pavel le punea în vedere același lucru foștilor păgâni din Roma (Romani 11:18). Pentru creștinii din Efes – cetatea zeiței Artemis, faimoasa „Diana [a] efesenilor” (Faptele apostolilor 19:28) – acest apel este plin de semnificație. Efesenii erau bine-cunoscuți pentru superstițiile lor și pentru înfloritoarea lor afacere cu amulete. Rata criminalității din Efes ajunsese atât de mare, încât se spune că filosoful Heracleitos ar fi deplâns-o, ajungând să fie cunoscut ulterior ca „filosoful înlăcrimat”. Efes este, așadar, biserica începuturilor.
Și totuși, în ciuda faptului că încă este ancorată în sursa ei spirituală, biserica se află pe calea pierzării. Mișcarea alertă a Celui ce „ține cele șapte stele” (Apocalipsa 2:1) sugerează deja situația periculoasă a Efesului. Petru folosește același verb (peripatei) pentru a descrie „târcoalele” date de Satana, care se simte încolțit15. Problema bisericii din Efes stă în faptul că focul ei s-a stins și nu a mai fost reaprins: „Ți-ai părăsit dragostea dintâi” (vers. 4). „Pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi!” (vers. 5). Aceste „fapte dintâi” sunt o aluzie la teșuva, chemarea la pocăință adresată de profeți. Îngerul îmbină îndemnul cu avertismentul: „Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (vers. 5). Puritatea primei biserici nu este o garanție că nu-și va pierde lumina. Faptul că o biserică a fost întemeiată chiar de Dumnezeu nu o absolvă de faptele ei viitoare. Biserica se poate împiedica pe drum. S-ar putea chiar să cadă, să-și răstoarne sfeșnicul și să-și stingă lumina – iată un aspect la care ar trebui să reflectăm. Riscul greșelii și al eșecului rămâne o realitate prezentă. Nu putem pune semnul egal între biserică și Dumnezeu. Nu este suficient să fii membru al unei biserici pentru a fi mântuit: „Poți să fii în biserică, dar să nu fii mântuit.”
Și totuși scrisoarea nu insistă prea mult asupra amenințărilor. În ciuda greșelilor sale, biserica din Efes are încă o anumită integritate spirituală – urăște „faptele nicolaiților” (vers. 6), o atitudine cu atât mai virtuoasă, cu cât este împărtășită și de Dumnezeu: „pe care și Eu le urăsc”.
Răul care îi amenință pe primii creștini are trăsăturile nicolaiților. O tradiție creștină timpurie îi considera urmașii lui Nicolae, cel menționat în Faptele apostolilor 6:5. Însă, oricine ar fi ei, conform părinților bisericești, nicolaiții erau bine-cunoscuți pentru depravarea lor16. Denaturând noua poziție a lui Pavel cu privire la har și la lege, au ajuns să respingă toate principiile Torei. Considerând că, prin harul lui Isus Mesia, s-au eliberat de Tora, au decăzut în imoralitate.
Ideile lor aveau la bază concepția dualistă care predomina între creștinii gnostici ai vremii17. Disprețuiau corpul uman și, practic, tot ce ținea de creația fizică, considerându-le nimic altceva decât lucruri materiale și rele, numai spiritul fiind pur, bun și divin. Ca atare, cineva putea să dispună de trupul său după bunul plac – fie torturându-l, fie satisfăcându-l – și să-și păstreze totuși spiritul pur. Dualismul circumscrie trupul domeniului legii și îl respinge, înălțând în același timp sufletul, care este pus în legătură cu domeniul harului.
Conform profeției conținute în prima scrisoare, cele dintâi semințe ale apostaziei trebuie să fi apărut în urma devalorizării Torei și a creației fizice. Însă în încheierea scrisorii, se afirmă: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții” (Apocalipsa 2:7). Pe de-o parte, această declarație afirmă și subliniază actul fizic al mâncatului și, astfel, creația18 – un răspuns pentru dualiștii cărora le păsa doar de dimensiunea spirituală și care disprețuiau viața fizică și creația. Pe de altă parte, „pomul vieții” (eț hayyim) înalță Tora, pentru care a devenit un simbol clasic încă din vremurile biblice19, dar și în tradiția iudaică de mai târziu20. Ba chiar a ajuns să desemneze suporturile din lemn ale sulurilor Torei.
NOTE
14. Daniel 2:37,38; cf. Geneza 1:28; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 35.
15. 1 Petru 5:8; cf. Iov 1:7 în Septuaginta.
16. Vezi Hippolytus (dec. aprox. 226 d.Hr.), The Refutation of All Heresies 7.24 (în Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 115), și Epiphanius (dec. 403 d.Hr.), Adversus Haereses 1.2.25 (Patrologia Graeca, vol. 41, col. 319-330). Vezi și D. M. Beck, „Nicolaitans”, în George A. Buttrick (ed.), Interpreter’s Dictionary of the Bible, New York/Nashville, Tennessee, Abingdon Press, 1962, vol. 3, p. 547, 548.
17. Cu privire la concepțiile timpurii ale gnosticismului creștin, vezi R. M. Grant, „Gnosticism”, în Interpreter’s Dictionary of the Bible, 1962, vol. 2, p. 404.
18. Vezi Geneza 1:29; cf. Daniel 1:16; Enigmele Bibliei – Daniel, p. 23, 24.
19. Vezi Proverbele 3:1-18.
20. Vezi Talmudul babilonian, Ketubot 111b; cf. Zohar 2.151a-151b.