SMIRNA
Cea de-a doua oprire ne aduce la Smirna, la aproximativ 65 km de Efes. Cunoscută ca o cetate comercială de o frumusețe izbitoare, a fost una dintre puținele cetăți ale lumii antice atent planificate și complet reconstruite. A fost construită de greci în anul 1000 î.Hr. și distrusă apoi de lidieni în 600 î.Hr., pentru a fi reconstruită (200 î.Hr.) de Lysimachos, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, fiind literalmente „reînviată” din ruine. Așadar, nu este o coincidență că, în scrisoarea către biserica din Smirna, se regăsesc temele morții și învierii. Autorul scrisorii Se prezintă drept „Cel ce a murit și a înviat” (vers. 8), iar destinatarilor ei, deși urmează să sufere moartea, li se promite totuși viața (vers. 10, 11). Chiar numele cetății a fost în mod popular asociat cu „smirna” folosită la îmbălsămarea morților.
Dincolo de aluziile la soarta cetății, scrisoarea către Smirna evocă persecuția îndurată de martirii creștini. Pe lângă amenințarea cu moartea, creștinii din Smirna se luptau și cu sărăcia. Creștinismul din Smirna nu reflectă imaginea mantiilor purpurii și a coroanelor cu nestemate care caracterizează creștinismul de mai târziu. Este încă perioada în care a fi creștin nu presupunea succes și faimă. Cei mai mulți creștini proveneau din pătura săracă a societății și aveau de înfruntat ostilitatea maselor păgâne.
Soarta bisericii din Smirna este persecuția. Oamenii îi suspectau pe creștini de cele mai odioase crime. Păgânii asociau ceremonia împărtășirii cu canibalismul, considerând că, în timpul acestui eveniment, creștinii beau sânge și consumă carne de om. În agape, acele celebrări ale spiritului de frăție creștină, necreștinii vedeau adevărate orgii. Întrucât Dumnezeu era invizibil, creștinii erau acuzați și de ateism. Statul îi suspecta, din pricină că refuzau să jure credință împăratului și să-l considere Domn. Unii îi acuzau chiar că ar prezice sfârșitul lumii prin foc, acuzație exploatată și de împăratul Nero. Mulți îi disprețuiau, deoarece îi identificau cu evreii, a căror religie era considerată retrogradă și veche.
Nici comunitatea iudaică nu-i trata mai bine. Acești evrei zeloși, care proclamau un Mesia deja venit, nu erau priviți cu ochi buni nici dinăuntru, nici din afară. Dezbinările interne cu privire la validitatea lui Mesia sfâșiaseră societatea evreiască, iar unii evrei au reacționat cu patimă împotriva acestei noi secte. Avem un astfel de exemplu în persoana lui Saul din Tars, cunoscut mai târziu sub numele de Pavel21. Scrisoarea către Smirna îi mustră pe iudei pentru calomniile lor și pune la îndoială autenticitatea iudaismului lor: „ce[i] ce zic că sunt iudei și nu sunt” (vers. 9). Aluzia la iudaism sugerează că primii creștini încă se considerau iudei. În zilele noastre, în mediu creștin, despre astfel de credincioși am spune că nu sunt „adevărați creștini”, iar despre locul lor de adunare, că este „o biserică a Satanei”. Creștinii din Smirna erau mai aproape de iudei decât de păgâni. Antisemitismul creștin încă nu izbucnise. Aruncați în închisoare și torturați de păgâni, suspectați de frații și surorile lor de origine evreiască, primii creștini erau sortiți nenorocirii.
Persecuția a atins cote alarmante sub domnia lui Diocletianus, epoca istorică a martirajului. Printr-un edict emis în 303, împăratul a poruncit dizolvarea comunităților de creștini, demolarea bisericilor și arderea cărților lor22. Mulți creștini au murit pentru credința lor, iar alții au ajuns sclavi. Câțiva dintre sfinții sărbătoriți astăzi provin din acea epocă: Sf. Sebastian, care a murit străpuns de o sută de săgeți în timp ce era legat de un copac; Sf. Cecilia, patroana muzicii sacre; și Sf. Agnes, fecioara, arsă pe rug. Ultimul val de persecuții a durat până în anul 311 și, în 313, împăratul Constantin a emis un edict prin care creștinismul era declarat religie oficială în imperiu.
Interesant de remarcat este faptul că persecuția a ținut 10 ani, așa cum fusese prevestit de scrisoarea către biserica din Smirna (o zi echivalează cu un an, conform calculului profetic23). Dar limbajul este și simbolic. În tradiția iudaică și cea biblică, numărul 10 a ajuns să simbolizeze ideea de test, sau încercare. De exemplu, ne aducem aminte de testul de 10 zile prin care au trecut Daniel și prietenii lui (Daniel 1:14,15). Calendarul iudaic a păstrat acest simbolism. Sărbătoarea Trâmbițelor (Roș Hașana) este separată de Ziua Ispășirii (Kippur) de 10 zile de probă, timp în care evreii se pregătesc pentru marea zi a judecății. Mișna folosește același limbaj atunci când vorbește despre cele 10 generații care au trecut de la Adam până la Noe și de la Noe până la Avraam, despre cele 10 încercări îndurate de Avraam și despre cele 10 plăgi din Egipt, trăgând concluzia că, într-adevăr, numărul 10 este simbolul încercării și al testării24. Este însă doar un test, care, prin definiție, implică o răsplată. Nu moartea și eșecul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Există o speranță. Dumnezeu a pus deoparte cununa victoriei (stephanos) pentru martirii credinței (Apocalipsa 2:10).
NOTE
21. Vezi Faptele apostolilor 7 – 9.
22. Donald Kagan, Steven E. Ozment și Frank M. Turner, The Western Heritage, ediția a 3-a, New York, Macmillan, 1987, p. 191, 192.
23. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116, 151-153.
24. Mișna, Aboth 5.1-9.