Asemănările dintre cărțile Daniel și Apocalipsa ne oferă primele indicii legate de modul în care ar trebui să citim cartea lui Ioan. Referirile la cartea lui Daniel ne vor servi drept puncte de reper atunci când vom încerca să interpretăm Apocalipsa. Le recomand tuturor să citească mai întâi cartea biblică Daniel și comentariul meu, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel14, ca să înțeleagă mai bine modul în care Apocalipsa folosește aceleași teme și aluzii.
De asemenea, fericirea cu care începe Apocalipsa sugerează de la bun început metodologia care ar trebui să caracterizeze orice abordare a acestei cărți. Pasajul se împarte în trei verbe: „citește”, „ascultă” și „păzește” (sau „pune la suflet”).
În primul rând, cartea ne îndeamnă să citim: „Ferice de cine citește!” Fericirea se naște dintr-o revelație, „o taină descoperită”, o apocalipsă. Urarea de mai sus sugerează că fericirea implică nevoia de revelație, fără de care s-ar putea să ne scape esențialul. De fapt, modalitatea de lecturare a cărții este, în esență, una religioasă. Un fapt interesant este că verbul „a citi” este singurul la singular din pasaj: „cel ce citește”. Celelalte verbe sunt la forma de plural: „cei ce ascultă” și „cei ce păzesc”. Cititorul are o audiență, nu este singur. Cuvintele pe care le citește trebuie să fie ascultate de mulțime – „cei ce ascultă” – conform practicii liturgice de la sinagogă. Ne aflăm, așadar, în contextul sacru al închinării organizate. Apocalipsa trebuie citită ca o liturghie, ca o experiență mistică și emoțională, ca o poezie, cu ritmurile, simbolurile și lecțiile ei spirituale.
Apocalipsa este însă mult mai mult decât un exercițiu liturgic. Scriptura numește cuvintele ei „profeție”. Cartea are în vedere mai mult decât niște simple emoții și nu se adresează doar misticilor și poeților. Cuvintele ei răsună mult dincolo de zidurile templului și de contextul specific serviciului divin de închinare. Apocalipsa este mai mult decât o liturghie, este o carte pe care oamenii trebuie să o studieze și să o înțeleagă. Însă această abordare necesită efort intelectual. Trebuie să „ascultăm” profeția, ceea ce, în contextul gândirii ebraice, înseamnă că trebuie să o înțelegem (Neemia 8:3; Ieremia 6:10; Apocalipsa 2:7; 3:22). Numai atunci își va „descoperi tainele” și va lumina cursul chinuit al istoriei până la împlinirea ei finală, după cum o sugerează chiar ultimele cuvinte ale fericirii – „căci vremea este aproape” (abordarea istorico-profetică).
Conceptul ebraic al „ascultării” implică și dispoziția de a aduce faptele în conformitate cu ceea ce ai înțeles. Celebrul Șema Israel (Deuteronomul 6:4-9) este mai mult decât o melodie plăcută. În ebraică, verbul „a auzi” („a asculta (pe cineva/ceva), a înțelege”) este sinonim cu verbele „a păzi”, „a asculta (de cineva/ceva)”. Exact acesta este mesajul ultimelor cuvinte ale pasajului nostru: „Ferice (…) de cei ce ascultă și iau aminte la lucrurile scrise în ea!”. Dincolo de lectura liturgică ce ne încântă urechile și de profeția care ne provoacă intelectul, Apocalipsa își propune să ne facă să ne consacrăm viața lui Dumnezeu, să o aducem în armonie cu „lucrurile scrise în ea” (abordarea existențială).
Fericirea ne îndreaptă apoi atenția spre primele cuvinte ale cărții, identificând mesajul scris drept o revelație de sus: „descoperirea (…) pe care a dat-o Dumnezeu” (Apocalipsa 1:1). Ar trebui să înțelegem titlul cărții nu ca „descoperirea lui Ioan” (primul titlu sub care a fost cunoscută)15, ci ca descoperirea către Ioan. Apocalipsa este, astfel, adevărul divin întrupat în cuvântul scris, care presupune efortul chinuitor de a căuta cu pasiune sensul textului (abordarea exegetică).
NOTE
14. Jacques B. Doukhan, Secrets of Daniel: Wisdom and Dreams of a Jewish Prince in Exile, Hagerstown, Maryland, Review and Herald Pub. Assn., 2000 (pentru ediția în limba română, vezi Jacques B. Doukhan, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel, București, Editura Viață și Sănătate, 2013).
15. Canonul muratorian, un document din secolul al II-lea, și scrierile părinților bisericești confirmă acest lucru (vezi David E. Aune, Revelation, Word Biblical Commentary, vol. 52, Dallas, Texas, Word Books, 1997, p. 4).