STRUCTURA DE TIP MENORAH* A APOCALIPSEI
Această multitudine de abordări pe care ar trebui să o folosim în studiul Apocalipsei este deja sugerată chiar de structura cărții – o structură pe care o voi numi de tip menorah, sau înșeptită (vezi tabloul menorah de la finalul capitolului) – cu următoarele caracteristici:
1. Ca și cartea lui Daniel16, se desfășoară în șapte cicluri de viziuni, paralele și simultane, cu structură de chiasm (de la litera grecească chi, care are forma unui X), adică a doua jumătate a ciclului este paralela inversă a primei jumătăți (A B C/C1 B1 A1).
2. La începutul fiecărui ciclu, viziunea se întoarce la templu, cu o notă liturgică ce face aluzie la calendarul zilelor sfinte ale Israelului (așa cum sunt stabilite în Leviticul 23). Cartea plasează, astfel, fiecare ciclu profetic în perspectiva unei sărbători iudaice, la care se face adesea aluzie în cadrul ciclului respectiv17. Autorul ne invită să citim Apocalipsa în lumina sărbătorilor iudaice18, ritualuri care proiectează un sens simbolic asupra istoriei.
3. Mai mult, asemenea cărții lui Daniel, Apocalipsa se împarte în două mari secțiuni (istorică/terestră și escatologică/cerească), în mijlocul cărții fiind plasată judecata lui Dumnezeu din vremea sfârșitului și întoarcerea Fiului omului (Apocalipsa 14; cf. Daniel 7)19. Prima parte a Apocalipsei este, în primul rând, o viziune profetică asupra istoriei, începând cu vremea în care a trăit Ioan până la venirea lui Dumnezeu, în timp ce partea a doua tratează perioada cuprinsă între venirea lui Dumnezeu și coborârea cetății cerești. Astfel, în loc să interpretăm Apocalipsa drept o simplă reflectare a unor evenimente contemporane cu Ioan (interpretarea preteristă)20, ar trebui mai degrabă să o interpretăm din perspectiva lui, ca o viziune a lucrurilor care urmează să vină (interpretarea istorico-profetică), cu toate riscurile pe care le implică o astfel de interpretare, și anume faptul că se cere de la noi credință și responsabilitate (abordarea existențială). Această interpretare istorico-profetică nu numai că este cea mai fidelă intențiilor autorului, ci și cea mai veche21.
Cartea desfășoară, dezvoltă și își intensifică în mod treptat temele apocaliptice. Ioan urmează exemplul lui Daniel, care a repetat și și-a amplificat viziunile (vezi în special Daniel 2, 7 și 8). „Descoperirile lui Ioan” sunt, de fapt, o singură descoperire. Titlul Apocalypsis implică deopotrivă un singular și un plural. Ca atare, interpretarea pe care o vom da viziunilor ar trebui să ia în considerare acest procedeu literar al repetării și intensificării (interpretarea recapitulativă). O astfel de interpretare constituie, în mod evident, o provocare la adresa înțelegerii cronologice a Apocalipsei, conform căreia evenimentele anunțate de peceți ar urma evenimentelor anunțate de scrisori, iar cele anunțate de trâmbițe ar urma după peceți și așa mai departe (interpretarea futuristă și dispensaționalistă).
* * * * *
Toate aceste observații preliminare cu privire la natura, scopul și forma Apocalipsei ne indică faptul că ea nu a fost destinată să fie înfricoșătoare și stranie, ci, dimpotrivă, o revelație clară, care să răspundă întrebărilor noastre și să ne alunge temerile cu privire la viitor.
Forma de tip menorah a Apocalipsei22
NOTE
16. Vezi Jacques B. Doukhan, Daniel: The Vision of the End, ediție revizuită, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 1989, p. 3-6.
17. Sărbătorile iudaice indicate în titluri vor fi date în ebraică: Șabbat (sabatul), Pessa (Paștele), Șavuot (Cincizecimea/Rusaliile), Roș Hașana (Anul Nou, sau Sărbătoarea Trâmbițelor), Kippur (Ziua Ispășirii), Sukkot (Sărbătoarea Corturilor).
18. Pentru un model similar al sărbătorilor iudaice în Evanghelia după Ioan, vezi George R. Beasley-Murray, John, ediția a 2-a, Word Biblical Commentary, vol. 36, Nashville, Tennessee, Thomas Nelson Publishers, 1999, p. lix.
19. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 107.
20. Iezuitul spaniol Luis de Alcazar (1554-1614) a introdus pentru prima oară această interpretare. În contrast cu reformatorii, care au aplicat această profeție la papalitate, teologul iezuit a aplicat-o în schimb iudaismului și Romei păgâne, contemporane cu Ioan. Raționalismul german din secolul al XIX-lea a dezvoltat mai departe această perspectivă, care a pregătit drumul metodei istorico-critice.
21. Irenaeus din Lyon (130-202 d.Hr.) a susținut această interpretare. Născut la doar câțiva ani după apariția cărții Apocalipsa, acest părinte bisericesc a fost ucenicul lui Polycarpos, martir care l-a întâlnit personal pe Ioan (vezi Eusebius, Church History 5.20.6, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 238, 239). Biserica, sub influența lui Hippolytus și a lui Origenes, a respins această interpretare în perioada Evului Mediu, optând pentru una mai alegorică, mai spirituală și mai morală. Ea a reapărut totuși în secolul al XVI-lea, odată cu reformatorii.
22. Cf. Kenneth A. Strand, Interpreting the Book of Revelation: Hermeneutical Guidelines, with Brief Introduction to Literary Analysis, ediție revizuită și adăugită, Worthington, Ohio, Ann Arbor Publishers, 1976, p. 51.
* Menorah este sfeșnicul cu șapte brațe folosit în sanctuarul și templul evreiesc, devenit acum emblema iudaismului și a statului modern Israel. (n.r.)