În viziunea celor 2 300 de seri și dimineți, Daniel vede perioada care începe în 1844 ca pe un Kippur ceresc, în timpul căruia Dumnezeu judecă oamenii și pregătește împărăția care va veni.
Apoi, în viziunea celor 1 335 de zile, Daniel vede aceeași perioadă, numai că acum el își îndreaptă privirile spre pământ, la cei care vor rămâne „până la vremea sfârșitului” și a căror fericire stă în așteptare: „Ferice de cine va aștepta” (Daniel 12:12). Perioada care a început în 1844 nu este numai o perioadă de împlinire, ci și una de așteptare și de speranță. În același fel, israeliţii așteptau și își exprimau speranța în timpul sărbătorii Kippurului, după cum spune faimosul De profundis3: „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduinţa Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineaţa. (…) Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul!” (Psalmii 130:5-7).
Acum, pornind de la numărul 1 335, putem să rezolvăm enigma care l-a tulburat atât de mult pe profet și să reverificăm data de 1844. Avem la dispoziție toate piesele puzzle-ului. Să trecem din nou în revistă concluziile la care am ajuns. Luând anul 1844 ca punct terminus al celor 1 335 de zile, putem calcula punctul de pornire al acestei perioade scăzând 1 335 din 1843 (nu din 1844, care ar include și anul în curs). Răspunsul este anul 508 d.Hr., care confirmă faptul că cealaltă dată, 1798, este punctul terminus al celor 1 290 de zile (508 + 1290 = 1798). Conform pasajului nostru, anul 508 este momentul în care încetează jertfa necurmată, drumul fiind liber pentru „urâciunea pustiitorului” (Daniel 12:11). Cele două evenimente nu sunt identice. Primul pregătește calea pentru cel de-al doilea. Literal, textul spune că jertfa necurmată încetează „cu scopul” așezării în loc a „urâciunii pustiitorului” (vers. 11; cf. 11:31). În cartea lui Daniel, această expresie tehnică desemnează puterea opresoare (Daniel 8:11,13; 9:27; cf. Matei 24:15; Marcu 13:14). Conform profetului, opresiunea va dura „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme”, adică 1 260 de ani. Perioada acoperită de acești 1 260 de ani ia sfârșit în 1798. Punctul de pornire este deci anul 538 (1798 − 1260 = 538). Am întâlnit deja datele 508, 538 și 1798 în capitolul 7 al acestui comentariu.
Ce s-a întâmplat în anul 508? În acest an, biserica medievală și-a întărit statutul politic cu ajutorul lui Clovis, regele francilor (481-511), și a eliminat triburile ariene care-i amenințau supraviețuirea. Începând din acel moment, „papalitatea a putut să lucreze nestingherită pentru a-și asigura influența politică”4.
Însă abia în anul 538 împăratul Justinianus (527-565) a reușit să înlăture definitiv amenințarea ariană. Așa cum a profetizat Daniel, apariția cornului celui mic a depins de căderea câtorva împărății care se desprinseseră din Imperiul Roman.
În anul 1798, arestarea și deportarea papei a restrâns, în sfârșit, puterea politică a bisericii medievale.
Anul 1844 este mai greu de elucidat, pentru că, din punctul de vedere al istoriei, nu s-au întâmplat prea multe atunci. Nu a fost nicio revoluție, nicio cucerire, niciun decret. Anul respectiv nici măcar nu figurează în manualele de istorie. Și totuși, pare să aibă oarecare semnificație pentru Daniel. El este caracterizat de o mișcare deopotrivă multiconfesională și internațională, care se plasează tocmai în linia speranței și a așteptării „adventului”, sau a venirii lui Hristos5.
Istoricul John B. McMaster estimează că, din cei 17 milioane de locuitori ai Statelor Unite, aproximativ 1 milion au fost implicați în această mișcare6. Uimitor este faptul că aceeași fervoare religioasă i-a cuprins și pe evrei și pe musulmani. La evrei, în cadrul mișcărilor hasidice din Europa de Est, mulţi L-au a șteptat pe Mașia să vină în anul 5603 (1843/1844)7. Musulmanii Bahá’í au ajuns la aceeași concluzie. Bab-ul („ușa” care se deschide spre iman-ul ascuns) a apărut în anul 1260 de la hegiră, adică în 1843/18448. În același timp, în lumea secularizată, au început să înflorească mișcări marxiste, care doreau progres și promiteau speranță, însă dintr-o altă direcţie. Indiferent de motivele care ar putea explica acest fenomen istoric, este interesant că el a apărut în acord cu profeția. A fost simptomul unui dor și al unei așteptări intense.
NOTE
3. Psalm recitat în timpul liturghiei de Kippur (vezi „Rugăciunile de Roș Hașana” în șulkhan Arukh, cap. CIC, p. 582). Se pare că este inspirat de sărbătoarea în sine, după cum ne indică expresia tehnică „toate nelegiuirile lui” (cf. Leviticul 16:21,22).
4. Walter Ullmann, A Short History of the Papacy in the Middle Ages, Londra, Methuen, 1972, p. 37. „Spre anul 500, apare o instituție de o autoritate incontestabilă. (…) Se consideră că papa, mare-pontif (summus pontifex), mare-preot (summus sacerdos), uneori numit (…) «vicarul lui Hristos», (…) are o reputație de un prestigiu excepțional” (traducerea autorului din Marcel Pacaut, La Papauté des origines au concile de Trente, Paris, Fayard, 1976, p. 44).
5. Vezi Henri Desroche, The Sociology of Hope, traducere în limba engleză de Carol Martin-Sperry, Londra/Boston, Routledge & K. Paul, 1979, p. 61.
6. John B. McMaster, A History of the People of the U.S. From the Revolution to the Civil War, New York/Londra, Appleton, 1920, vol. 7, p. 136.
7. Machiah Maintenant, 30 ianuarie 1993.
8. Christian Cannuyer, Les Bahā’īs: peuple de la triple unité, Liège, Éditions Brepols, 1996,
p. 11.