II. JUDECATA
Cortina însă nu cade lăsându-ne în această atmosferă tragică. Cartea lui Daniel vede „vremea de strâmtorare” din perspectiva speranței divine.
Dincolo de timpul de criză prin care trec exilații, profetul Ieremia întrezărește întoarcerea și mântuirea Israelului: „Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:7).
Isus a profetizat, la rândul Lui, venirea Fiului omului: „Îndată după acele zile de necaz. (…) Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului” (Matei 24:29,30).
La fel, în Daniel 12, mântuirea care vine de sus pune capăt perioadei de strâmtorare: „Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte” (vers. 1).
Ca și în capitolul 7, capitolul 12 plasează venirea lui Mihail (Fiul omului) în contextul judecății. Și aici se deschid cărțile (Daniel 12:1; cf. 7:10), dar, în capitolul 12, judecata se extinde dincolo de scena cerească descrisă în capitolul 7. Suntem martorii efectului pe care îl are ea pe pământ, căci Dumnezeu ia măsuri concrete împotriva răului. Înțelegem acum că tot ce s-a întâmplat a avut un sens, că fiecare eveniment a avut implicațiile sale. Totul a fost înregistrat și este acum evaluat. Judecata este cea care îi separă pe cei înțelepți de cei răi, cea care desparte viața de moarte. Numai o schimbare radicală poate face loc unei vieţi noi și numai eradicarea morții va face posibilă această nouă viață. Judecata este cosmică. Mântuirea va cuprinde totul și va avea loc la un moment hotărât în istorie. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula. (…) Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci” (Daniel 12:2,3).
Este nevoie de curaj pentru a accepta acest lucru. Mântuirea implică moarte. Ca să fii înviat, trebuie să mori mai întâi. Dar răsplata este reală, palpabilă și nicidecum vreun soi de nemurire diafană.
Speranța biblică depășește speranța omenească. Ea nu se mulțumește să facă promisiuni vagi cu privire la o lume mai bună, întemeiată pe puterea voinței oamenilor. Dimpotrivă, ea ne îndreaptă atenția spre o lume în care stelele vor străluci pentru totdeauna. Cu adevărat, realitatea nemuririi va fi cu mult mai glorioasă decât am îndrăzni să ne imaginăm: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9).
III. „CÂT VA MAI FI?”
Deocamdată însă, din străfundurile întunericului în care ne aflăm, nu putem decât să întrebăm și noi cu nerăbdare: „Cât va mai fi?” Întrebarea este pusă de două ori în carte, o dată de Daniel și a doua oară de înger. În Daniel 12, răspunsul la această întrebare cuprinde trei perioade de timp. Prima ne este deja familiară – „o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme” (vers. 7). Este perioada menționată în capitolul 7, în care cornul cel mic își va exercita puterea opresoare; ea durează până în 1798. Și totuși Daniel rămâne confuz. „Eu am auzit, dar n-am înțeles” (Daniel 12:8). Ar vrea să știe mai multe despre vremea sfârșitului: „Care va fi sfârșitul acestor lucruri?”
Următoarele două perioade au aproximativ aceeași durată (1 290 de zile și 1 335 de zile) și sunt legate de prima perioadă menționată (1 260 de zile). Asemenea celor 1 260 de zile, cele 1 290 și 1 335 de zile ar trebui interpretate ca ani.
Mai mult, modul în care se leagă cele 1 290 de zile de cele 1 335 de zile le pune în aceeași perspectivă, cea de-a doua perioadă fiind o prelungire a celei dintâi. „De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile!” (Daniel 12:11,12).
Dacă cele două perioade de timp au același punct de pornire (momentul în care încetează jertfa necurmată), atunci prima dintre ele ia sfârșit după 1 290 de zile, iar a doua continuă până se împlinesc cele 1 335 de zile. Perioada care ne interesează este, așadar, cea de 1 335 de zile. Această a doua perioadă vine ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi?” (vers. 6; cf. vers. 8). Ne aducem aminte de această întrebare din capitolul 8. Aceleași cuvinte ebraice, ad matay, apar în același context – al unor lucruri „de necrezut” (pelaoth, 8:13,24) și al dialogului dintre două ființe cerești (vers. 13; cf. 12:6). Nu în ultimul rând, ființa care pune întrebarea nu este alta decât marele-preot care oficiază de Kippur, una dintre temele-cheie ale capitolului 8. Într-adevăr, cele două viziuni vorbesc despre unul și același eveniment. Cele 1 335 de zile și cele 2 300 de seri și dimineți răspund aceleiași întrebări: „Cât va mai fi/Până când?” Ca atare, ele duc spre același timp al sfârșitului, adică anul 1844.