IV. CUM SĂ AȘTEPȚI CE URMEAZĂ SĂ VINĂ
Această „așteptare intensă” este deja mult în spatele nostru și și-a pierdut prospețimea. Astăzi, nu mai așteptăm și nici nu mai știm cum să așteptăm. Și totuși, pe măsură ce ținta finală se apropie, avem și mai multe motive să așteptăm, și mai multă nevoie să sperăm. Așteptarea este singura cale de a supraviețui. Acesta este ultimul mesaj pe care îl aude Daniel din gura îngerului: „Ferice de cine va aștepta!” (Daniel 12:12).
Fericirea lui Daniel își are rădăcinile în așteptarea sa. Însă obiectul așteptării sale rămâne în perspectivă. Ochii săi nu vor vedea Țara Promisă. Asemenea lui Moise pe muntele Nebo (Deuteronomul 34:1), profetul rămâne în urmă. Speranța lui nu poate decât să se agațe de această viziune trecătoare.
Totuși profetul știe că sfârșitul este sigur. El își va petrece restul vieții așteptând un eveniment care va avea loc la multe secole depărtare. Însă așteptarea este esența existenței sale. Exilat, el așteaptă reîntoarcerea. Inspirat, el așteaptă împlinirea viziunii sale. Așteptarea este și ținta profeției, care prevestește chiar și așteptarea în sine.
Așteptarea însă nu trebuie să fie pasivă. Îngerul încheie: „Tu mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (Daniel 12:13; GBV, KJV). Cartea lui Daniel se termină în atmosfera tragică a sfârșitului. Însă această așteptare nu presupune indiferență. Dimpotrivă, înseamnă să mergi mai departe, este un mod de viaţă și de acțiune.
Așteptarea este cea care te ajută să mergi mai departe. În mod semnificativ, profeția leagă umblarea lui Daniel de „ridicarea” din morți a celor înviați. „Mergi pe drumul tău până la sfârșit!” (vers. 13; GBV, KJV). „Mergi”, „treci peste”, îi recomandă îngerul, și „te vei ridica în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (vers. 13; GBV, KJV). Daniel poate merge mai departe pentru că așteaptă – pentru că poate să „vadă” destinația finală, învierea care va avea loc „la sfârșitul zilelor”.
Aceste ultime cuvinte ale îngerului conțin întreaga greutate a cărții, mesajul către Daniel fiind pentru fiecare dintre noi. Sfârșitul individual al lui Daniel (vers. 13a) se contopește în cel cosmic – „sfârșitul zilelor” (vers. 13b). Același cuvânt ebraic qeț „sfârșit” apare în ambele cazuri. De asemenea, ultimele cuvinte ale îngerului transcend persoana lui Daniel și devin universale. „Tu, Daniele” (vers. 4, 9) devine un „tu” universal (vers. 13). Prin Daniel, Dumnezeu Se adresează întregii omeniri, deoarece fiecare om este, ca Daniel, muritor. Fiecare este, ca Daniel, înlănțuit în civilizația lipsită de speranță a Babelului. Indiferent dacă așteptăm sau nu, indiferent dacă suntem bărbați sau femei, evrei, creștini sau musulmani, cu toții visăm la altceva. Fiecare este, ca Daniel, un prinț evreu aflat în exil.