În Israel, regele Osea căutase să stabilească relații diplomatice, militare sau de altă natură cu Egiptul, în speranța că va scutura jugul asirian. Răspunsul Asiriei fusese însă rapid. Ocupase teritoriul Israelului, arestându-l și întemnițându-l pe Osea (2 Împărați 17:4,5). Samaria, capitala regatului, rezistase timp de trei ani, după care fusese cucerită, în anul 722 î.Hr. Împăratul Asiriei, Sargon al II-lea, folosea practica deportării instaurată deja de Tiglat-Pileser al III-lea (745-727 î.Hr.), așa că îi luase cu forța pe israeliți și îi dusese în regiunile răsăritene ale Asiriei, aducând în locul lor coloniști asirieni de origine babiloniană, dar și cuteeni, viitorii samariteni. În urma acestui proces, majoritatea evreilor dispăruseră. Zece seminții din totalul de douăsprezece fuseseră asimilate de populația asiriană. Regatul Iuda, cu cele două seminții ale sale, supraviețuiește o perioadă, dar, în cele din urmă, are parte de aceeași soartă, iar semințiile din Iuda iau, de asemenea, calea exilului. Acum însă, spre deosebire de ce se întâmplase cu un secol în urmă, locul asirienilor este luat de babilonieni. Asiria dispăruse cu mult timp în urmă, iar Ninive, capitala ei, fusese distrusă în anul 612 î.Hr. Mai mult, alianța iudeo-egipteană nu era atât de spontană cum fusese cea israeliano-egipteană. De fapt, egiptenii o impuseseră în cursul unei campanii militare în cadrul căreia îl înlocuiseră pe împăratul iudeu Ioahaz, pe atunci aliat cu Babilonul, cu fratele său, Ioiachim, care era mai supus (2 Împărați 23:31 – 24:7; 2 Cronici 36:1-4). Babilonul, departe de a fi încântat de astfel de manevre, considerase că teritoriul regatului Iuda îi aparține. Trei ani mai târziu, bătrânul împărat Nabopolassar își trimite fiul, pe Nebucadnețar, împotriva armatelor egiptene. Bătălia are loc la Carchemiș, în anul 605 î.Hr., după care, învingând armatele egiptene, Nebucadnețar mătură teritoriul Israelului și îl înrobește pe Ioiachim. Doar vestea morții tatălui său îl face pe împăratul babilonian să-și grăbească întoarcerea acasă. Cu această ocazie însă, ia ca robi un număr de tineri din elita regatului Iuda, printre care se numără și Daniel împreună cu prietenii lui. Știind că trebuie să se întoarcă rapid în țară pentru a-și apăra tronul de uzurpatori, Nebucadnețar, însoțit de o armată de încredere, alege traseul cel mai scurt – prin deșert. Robii, împreună cu restul armatei, merg pe ruta comercială normală, mai lipsită de obstacole, prin nord. Înlănțuiți și rupți de casa lor, iudeii simt că au pierdut totul. Trecutul, speranțele, identitatea, valorile – totul este compromis. În exil, este foarte ușor să îți uiți țara natală. De fapt, strategia din spatele deportării este aceea de a exila locuitorii unei zone pentru a-i putea subjuga mai ușor. Minoritățile, pierdute în mijlocul populației indigene, devin atât de ocupate să se adapteze, încât nu mai au timp să se răzvrătească. Și, cine știe, e posibil chiar să fie asimilate și să devină identice cu populația care le înconjoară.
Chinul pe care îl trăiesc exilații iudei implică însă ceva mai mult decât disconfortul personal: sfârșitul lui Iuda înseamnă, de fapt, dispariția ultimilor israeliți. Este o soartă care vizează poporul ales, de aceea și are această conotație spirituală și cosmică. Dispariția ultimului martor al lui Dumnezeu pune în pericol supraviețuirea lumii. Babilonul a înlocuit Ierusalimul și nimeni nu poate ignora implicațiile religioase ale unei asemenea uzurpări. În mod semnificativ, textul subliniază de trei ori faptul că Nebucadnețar a luat vasele din templul lui Dumnezeu pentru a le folosi în templul zeului său: „Nebucadnețar a dus vasele în țara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său” (1:2).
Cu alte cuvinte, Nebucadnețar a devenit înlocuitorul Dumnezeului lui Iuda. Mai crunt decât atât, evenimentul în sine reprezintă o pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu: „Domnul a dat în mâinile lui… ” (vers. 2). Ca urmare, suntem martorii împlinirii unor profeții rostite de prorocii din vechime ai Israelului, care erau atât avertizări, cât și apeluri la pocăință (Isaia 39:5-7; Ieremia 20:5).
II. ALIENAREA CULTURALĂ (1:3-7)
Când au sosit în Babilon, oficialii împăratului i-au luat imediat în primire pe iudei. După o atentă inspecție din partea șefului eunucilor, administratorii babilonieni au ales câțiva tineri de viță regală (vers. 3), fără defecte fizice și cu capacități intelectuale superioare, care să fie instruiți pentru a intra în slujba împăratului2. Printre cei aleși, era și prințul Daniel, probabil un descendent direct al lui Zedechia, ultimul rege din Iuda3. Faptul că întreaga operațiune de inspecție este coordonată de șeful eunucilor4, Așpenaz, este un indiciu al tragediei dureroase prin care au trecut noii captivi. Este foarte posibil ca Daniel și prietenii lui să fi fost castrați pentru a deveni eunuci la curtea regală, practica fiind foarte des întâlnită în Orientul Apropiat, după cum reiese din basoreliefurile asiriene care ilustrează viața de la curte. Astfel, sclavii eunuci de origine nobilă erau cel mai adesea exilați aduși din țări străine. Probabil că, atunci când au trecut prin această procedură umilitoare, prinții lui Iuda și-au adus aminte de profeția lui Isaia (39:7), care prevestea că urmașii lui Ezechia aveau să devină eunuci la curtea babiloniană.
NOTE
2 Pe lista cerințelor care trebuiau îndeplinite de viitorii funcționari împărătești, era și aceea ca tinerii aleși să aibă undeva între 16 și 18 ani. Mai mult, Scriptura folosește același termen, yeled, cu raportare la Iosif, care avea 17 ani atunci când a fost vândut ca sclav (Geneza 37:2,30; vezi și 39:21-23).
3 Vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.186; vezi și Talmudul babilonian, Sanhedrin 93b.
4 Cuvântul saris, tradus de cele mai multe versiuni prin „eunuc” (vezi New King James Version; vezi și Septuaginta [„famen” în Cornilescu – n.r.]), implică faptul că persoana a suferit castrarea. Sensul original al cuvântului a primit, probabil, conotația mult mai generală de funcționar guvernamental. Se pare totuși că ei erau eunuci în sensul de bază al cuvântului, așa cum este sugerat de descrierile asiriene ale vieții de la curte, în care acești funcționari apar fără barbă.