Fără îndoială, cartea lui Daniel este, în primul rând, o lucrare religioasă. Însă profunzimea ei spirituală pare că trece pe un plan secundar în fața fantasticelor viziuni apocaliptice și minuni, care te uluiesc. În realitate însă, în structura cărții, senzaționalul este strâns legat de ritmul zilnic al rugăciunii. Sunt menționate șapte rugăciuni. Unele sunt implicite, deduse din gestul tradițional de a se pleca la pământ, cu fața spre Ierusalim. Altele sunt explicit enunțate. Profunde și de o frumusețe mișcătoare, ele se nasc întotdeauna din evenimentele istorice, din experiența omului. Cea mai lungă rugăciune apare în capitolul 9, exact între două profeții: una care privește cei 70 de ani din profeția lui Ieremia, ce anunță întoarcerea Israelului din exil, iar cealaltă, de 70 de săptămâni, care vorbește despre refacerea Ierusalimului și salvarea lumii. Această întrepătrundere a rugăciunii cu faptul istoric este o ilustrare tipică a conceptului biblic de spiritualitate. În lumea Bibliei, întâlnirea cu divinul nu implică o detașare de lumea reală. Dimpotrivă, cele două experiențe sunt interconectate. Istoria se sprijină pe brațul rugăciunii.
Și, întrucât este întrupată, spiritualitatea lui Daniel este una omenească. Cartea se recomandă și prin poezie, folosind diverse procedee poetice, precum paralelismul, ecoul, jocurile de cuvinte sau ritmul. Cititorul va trebui să recunoască aceste procedee literare pentru a surprinde sensul subtil al cuvintelor. Pentru că, în cartea lui Daniel, frumusețea este adevăr, fără ca acest lucru să implice ideea că adevărul rațional sau cel filosofic ar fi de rang secundar. Am putea spune chiar că această carte ne curtează gândirea și inteligența. Fiind o carte de înțelepciune, conține unele dintre cele mai profunde gânduri cu privire la istorie, Dumnezeu, etică și existența umană. În canonul ebraic, cartea lui Daniel se regăsește în secțiunea numită „Cărțile Înțelepciunii”. Daniel ne apare ca un om înțelept (1:20; 2:13), cu alte cuvinte, un om capabil să înțeleagă lucrurile. Cartea prezintă adevărul ca pe ceva care trebuie înțeles. Ca atare, verbul „a înțelege” este unul dintre cuvintele-cheie. Profetul însuși încearcă să înțeleagă (vezi 9:13), îngerul îl face pe Daniel să înțeleagă viziunile (vezi 8:17; 9:22,23), ba chiar sunt momente în care profetul nu mai înțelege (vezi 8:27). În cele din urmă, cartea îi îndeamnă pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu să înțeleagă și să-i ajute și pe alții să înțeleagă (vezi 11:32,33). Tot felul de numere împânzesc profețiile din Daniel, o situație rar întâlnită în Scriptură, iar prevestirea unui eveniment urmează rigoarea unui raționament științific. André Lacocque avea dreptate să afirme că „una dintre cele mai importante contribuții ale cărții lui Daniel este insistența ei inedită asupra legăturii dintre credință și înțelegere”25. Un asemenea „accent” pus pe inteligență poate părea paradoxal în contextul revelației, din moment ce, adesea, credința este considerată ceva opus inteligenței. Cartea lui Daniel ne învață că inteligența și gândirea sunt condiții obligatorii. În același timp însă, cartea se dovedește o provocare la adresa inteligenței, din moment ce cuvintele ei rămân „pecetluite” (12:4,9).
Cartea lui Daniel vorbește toate limbile omului. Această universalitate se descoperă deja la nivelul concret al limbilor utilizate. Pe lângă ebraică, limba tradițională a Israelului, Daniel face uz și de aramaică (de la 2:4 până la 7:28), limba internațională a vremii, dar și de o serie de cuvinte din vechea babiloniană (akkadiană), din persană sau chiar din greacă. Această multitudine de limbi din cartea lui Daniel este un exemplu unic în toată Biblia, semnul că mesajul ei trece dincolo de granița Israelului și face apel la inteligența tuturor popoarelor.
Caracterul universal26 al cărții transpare și din conținutul ei. Este o lucrare religioasă, care vorbește în numele lui Dumnezeu și descoperă viziuni cerești, dar și una istorică, cu referiri la trecut, prezent și viitor. Dincolo de aceasta, este o carte a rugăciunilor care izvorăsc din sufletul unui om ce tremură în fața Creatorului său, o carte de poezie, care expune frumusețile neprețuite ale cântărilor sale. În același timp, este o carte de înțelepciune și de enigme care provoacă și stimulează gândirea și inteligența. Omul religios sau misticul, dar și omul de știință sau filosoful, evreul, dar și neevreul – cu toții se simt atrași de conținutul ei. Cartea lui Daniel este universală și merită atenția tuturor.
NOTE
25 Lacocque, p. 191.
26 Într-adevăr, caracterul universal al cărții nu se datorează doar limbii și formei sale, ci se justifică esențialmente prin conținutul ei. Cartea lui Daniel are un mesaj universal pentru că adevărul ei vizează destinul întregii omeniri. Dintre toate cărțile biblice, aceasta este cea mai preocupată de sfârșitul cosmic al acestei lumi. Datele statistice sunt elocvente în acest sens. Dintre cele 42 de apariții în Scriptură ale ebraicului qefz „sfârșit”, 29 se găsesc în Daniel, 9 în Ezechiel, 5 în Ieremia, 5 în Geneza, 4 în Isaia etc. De asemenea, dintre cele 10 apariții ale aramaicului sof „sfârșit”, 5 se găsesc în Daniel, 3 în Eclesiastul, 1 în 2 Cronici și 1 în Ioel. Este în același timp semnificativ faptul că scrierea lui Daniel este încadrată literal de două referiri la sfârșit. Cartea se deschide cu un eveniment particular, sfârșitul unei părți din istoria Israelului (1:1), și se încheie cu un eveniment universal, sfârșitul lumii (12:13). De remarcat importanța acordată acestei orientări, care se verifică și în interiorul cărții, prin spațiul alocat timpului sfârșitului în cadrul viziunilor care înglobează istoria totală a lumii. În capitolul 2,5 versete (vers. 41-45) din 9 (vers. 37-45) vorbesc despre sfârșit; în capitolul 7, 5 versete (vers. 23-27) din 8 (vers. 17, 18, 23-28); în capitolul 11, 41 de versete (vers. 5-45) din 45; iar în capitolul 12, tot capitolul.