Tradiția creștină îl consideră un profet de referință. În nenumărate rânduri, creștinii din primele secole și-au bazat argumentația și mărturia pe cartea lui. Aceeași carte a atras interesul filosofilor creștini, printre care Hippolytus, Hyeronimus sau chiar Tommaso d’Aquino15. Mai târziu, Reforma a venit cu un val de comentarii și studii despre cartea lui Daniel. Luther spunea, pe când lucra la traducerea Sfintelor Scripturi, că merită să fie publicată prima16. După o vreme, a devenit tema centrală a celor mai strălucite cuvântări ținute de Calvin17. În timpul mișcării de redeșteptare religioasă din secolul al XIX-lea, a inspirat așteptări mesianice18. Astăzi, cartea profetului Daniel este obiectul unui nou val de studii19.
Chiar și islamul a fost interesat de cartea lui Daniel. Tradiția islamică cuprinde majoritatea secvențelor din viața lui Daniyal, cunoscut și ca „marele judecător și vicerege”: Daniel la curtea lui Nebucadnețar, în groapa leilor, nebunia lui Nebucadnețar, ospățul de la curtea regală etc. Însă chiar și în context islamic, Daniel apare în special ca un profet care prezintă viitorul și anunță sfârșitul lumii. Coranul face referire la profețiile lui Daniel prin visul Dhul Quarnain „cele două coarne”, care, probabil, are la bază viziunea din Daniel capitolul 8. În timpul Evului Mediu, musulmanii au inventat o serie de horoscoape populare (malhamat Daniyal), a căror autoritate i-o atribuiau lui Daniel. Islamul mai asociază profețiile lui Daniel cu amintirea marelui calif Omar20. Mai aproape de zilele noastre, mișcarea Bahá’í, care își are originea în șiismul iranian, își justifică existența pe baza profețiilor lui Daniel. Învățații Bahá’í cred că al doisprezecelea Bab, sau Mahdi, care este așteptat în islamul iranian să instaureze o eră a păcii și a dreptății, a venit deja în anul 1844 al erei noastre (1260 de la hegiră[1]). Ei își bazează afirmațiile pe profeția de 1 260 de zile a lui Daniel21.
Trecând de domeniul tradiției religioase, și filosofi ca Spinoza, psihologi ca Jung sau oameni de știință ca Newton au manifestat un interes deosebit pentru cartea lui Daniel22, care a constituit o sursă de inspirație chiar și pentru poeți sau artiști. Începând cu parafraza simplistă proprie dramei liturgice din Evul Mediu și ajungând până la compozițiile sofisticate ale lui Darius Milhaud sau la melodiile lui Louis Armstrong, temele din Daniel au îmbrăcat diferite forme: tragicomedii de secol XVII, cantate sau chiar jazz de secol XX23. Pictorii și-au găsit inspirația în paginile ei. Michelangelo, Rembrandt, Rubens, Delacroix24, alături de mulți alții, au creat capodopere care nu doar că descriu scenele extraordinare ale miracolelor, ci îndrăznesc chiar să dezvolte ciclurile profetice ale cărții. Cu adevărat, cartea lui Daniel nu aparține în exclusivitate tradiției religioase, ci și moștenirii seculare. De fapt, putem constata caracterul ei universal chiar din paginile cărții în sine.
NOTE
15 Pentru referințe la acești autori, vezi James A. Montgomery, A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel, New York, Charles Scribner’s Sons, 1927, p. 107, 108.
16 Martin Luther, Vorrede über den Propheten Daniel, 1530, ediție revizuită 1541, Deutsche Bibel, 1960, p. 13.
17 Jean Calvin, Commentaries on the Book of the Prophet Daniel, traducere în limba engleză de Thomas Myers, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1948, vol. 1.
18 Vezi Henri Desroche, The Sociology of Hope, traducere în limba engleză de Carol Martin-Sperry, Londra/Boston, Routledge & K. Paul, 1979.
19 Vezi André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979; bibliografie extinsă în John E. Goldingay, Word Biblical Commentary, Daniel, vol. 30, Dallas, Texas, Word Books, 1989, p. XXI-XXIV, XLI-LIII, și A. S. van der Woude (ed.), The Book of Daniel in the Light of New Findings, Leuven, Leuven University Press, 1993.
20 Vezi G. Vajda, „Dāniyāl”, în Bernard Lewis, Charles Pellat și Joseph Schacht (ed.), The Encyclopedia of Islam, ediție nouă, Leiden, E. J. Brill, 1965, p. 112.
21 Vezi Shoghi Effendi, God Passes By, cu o introducere de George Townshend, Wilmette, Illinois, Bahá’í Pub. Trust, 1970, p. 57, 58.
22 Baruch Spinoza, Tractatus Theologico-Politicus, traducere în limba engleză de Samuel Shirley, Leiden/New York/København/Köln, E. J. Brill, 1989, p. 189; Carl G. Jung, Dreams, traducere în limba engleză de R. F. Hull, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1974, p. 37; Isaac Newton, Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John, Londra, J. Darby and T. Browne, 1733.
23 O „Dramă a lui Daniel”, compusă în secolul al XII-lea de Hilarius, discipolul lui Abelard (Paris, Bibl. Nat., 11331, vol. 12-16), și una compusă în secolul al XIII-lea de Beauvais Cathedral School (Londra, Brit. Mus. Egerton, 2615, vol. 95-108); Darius Milhaud, Les miracles de la foi, 1951; melodia negro spiritual „Shadrac”, compusă în 1931 de Mac Gimsey (înregistrare din 1938, de Louis Armstrong și orchestra sa, cu vânzări record); piesa germană Der Siegende Hofmann Daniel, 1671; Vachel Lindsay, The Daniel Jazz, pus pe muzică de Louis Gruenberg în 1923.
24 O pictură Daniel între frescele din Capela Sixtină, de la Vatican (1508-1512) – o marcă poștală cu o reproducere a ei a apărut în 1961; Viziunea lui Daniel (1652), la Muzeul Național din Berlin; Daniel și leii (1618), la National Gallery of Art, în Washington, D.C.; Daniel în groapa cu lei (1849), la Palatul Bourbon, în Paris.
[1] Hegiră, „dată la care începe calendarul musulman (16 iulie 622, când a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina), considerată ca începutul erei musulmane” (DEX, s.v. hegiră). (n.r.)