Ai terminat de citit capitolul 44 – Adevăratul semn, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/7p1oXj9S3ZFfxNrZ7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 45 – Umbrele crucii.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Lucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârşit. În faţa Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau paşii Săi. Încă înainte de a lua asupră-Şi natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâşia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure Îi fuseseră descoperite înainte de a-Şi lăsa coroana şi haina împărătească şi a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoştea groaza care avea să vină asupra Lui. Ştia totul şi, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:7,8).
El avea fără încetare înaintea Lui rezultatele lucrării Sale. Viaţa Sa pământească, plină de trudă şi sacrificiu de Sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dându-Şi viaţa pentru viaţa oamenilor, El urma să recâştige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferinţe de nedescris, totuşi, pentru bucuria ce-I era pusă înainte, a ales să sufere crucea şi a dispreţuit ocara.
Pentru cei aleşi să-I fie conlucrători în activitatea Sa, scenele care stăteau în faţa Lui erau încă ascunse, dar se apropia vremea când aveau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau şi în care se încredeau dat în mâinile vrăjmaşilor Săi şi atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească şi ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenţei Sale vizibile. El ştia cât de grozav urmau să-i chinuiască ura şi necredinţa persecuției şi dorea să-i pregătească pentru aceste încercări.
Iisus şi ucenicii veniseră acum într-unul dintre oraşele din Cezareea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileei, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici, ucenicii erau scoşi de sub influenţa atotstăpânitoare a iudaismului şi puşi în situaţia de a înţelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiţie care existau în toate părţile lumii. Iisus dorea ca aceste realităţi să le aducă simţământul răspunderii faţă de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai înveţe mulţimea şi să Se dedice mai mult ucenicilor Săi.
El voia să le vorbească despre suferinţele care Îl aşteptau. Dar întâi a mers deoparte singur şi S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtăşească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-şi mărturisi credinţa în El, ca să fie întăriţi pentru încercarea viitoare. El a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”
Cu tristeţe, ucenicii au fost obligaţi să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L recunoască pe Mesia venit la ei. Câţiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulţimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulţi erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia.
Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceţi să sunt?” Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!”
De la început, Petru a crezut că Iisus e Mesia. Mulţi alţii, care fuseseră convinşi de predicarea lui Ioan Botezătorul şi-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis şi omorât şi acum se îndoiau că Iisus e Mesia, pe care-L aşteptaseră atâta vreme. Mulţi dintre ucenicii care aşteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-Şi ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înţeles că El nu are această intenţie. Dar Petru şi tovarăşii lui nu s-au îndepărtat de credinţa lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau şi azi condamnau nu a distrus credinţa adevăraţilor urmaşi ai Mântuitorului. Petru a declarat: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” El n-a aşteptat ca onorurile împărăteşti să-L încoroneze pe Domnul său, ci L-a primit când era în umilinţă.
Petru a exprimat credinţa celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înţelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea şi greşita interpretare provenite de la preoţi şi conducători, deşi nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuşi îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau în mod clar calea lor. Influenţa educaţiei primite din copilărie, învăţăturile rabinilor şi puterea tradiţiei încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze preţioase de lumină pornite de la Iisus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puşi faţă în faţă cu încercarea cea mare a credinţei lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtaţi de la „lucrurile văzute”, pentru a privi „lucrurile nevăzute” (2 Corinteni 4:18). Sub veşmântul naturii omeneşti, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu.
Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri.”
Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinţei credincioşilor. Hristos Însuşi a zis că în aceasta constă viaţa veşnică. Dar faptul de a avea această cunoştinţă nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înţelepciunii sau datorită bunătăţii sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeieşti. „Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa morţilor: ce poţi şti?” (Iov 11:8). Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. „Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:9,10). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” şi faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învăţat de Dumnezeu” (Psalmii 25:14; Ioan 6:45). Ah, cu adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta”.
Iisus a vorbit mai departe: „Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi biserica Mea; şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Cuvântul „Petru” înseamnă „piatră” – o piatră care se rostogoleşte. Petru nu a fost stânca pe care a fost întemeiată biserica. Porţile iadului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui Locuinţa morţilor.
Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre „Stânca puterii mele”. Isaia a scris: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică»” (Deuteronomul 32:4; Psalmii 62:7; Isaia 28:16). Petru însuşi, scriind prin inspiraţie, aplică această profeţie la Iisus. El zice: „Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească...” (1 Petru 2:3-5).
„Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus” (1 Corinteni 3:11). „Pe această piatră”, a zis Iisus, „voi zidi biserica Mea.” În prezenţa lui Dumnezeu şi a tuturor fiinţelor cereşti, în prezenţa oştilor nevăzute ale Locuinţei morţilor, Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuşi – corpul Său, frânt şi zdrobit pentru noi. Porţile Locuinţei morţilor nu pot să biruiască o biserică ridicată pe această temelie.
Cât de slabă părea biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o mână de credincioşi, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor şi a oamenilor răi; cu toate acestea, urmaşii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiaţi şi zidiţi pe Stânca puterii lor, ei nu puteau să fie doborâţi.
Timp de şase mii de ani, credinţa oamenilor s-a zidit pe Hristos. Timp de şase mii de ani, torentele şi furtunile mâniei satanice au lovit în Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită.
Petru a exprimat adevărul care este temelia credinţei bisericii şi Iisus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.”
Expresia „cheile Împărăţiei cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale şi sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă şi să deschidă cerul. Ele fac cunoscute condiţiile în care oamenii sunt primiţi sau nu. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viaţă spre viaţă sau o miasmă de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veşnice.
Mântuitorul nu a încredinţat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Şi acelaşi lucru l-a spus în fond şi celor doisprezece, ca reprezentanţi ai corpului credincioşilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit atât de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinţei Domnului lor şi l-ar fi onorat pe acela pe care îl alesese El.
În loc de a-l rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalţi, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi să nu vă numiţi «Rabbi»”; „Să nu vă numiţi dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru – Hristosul” (Matei 23:8,10).