„Hristos este Capul oricărui bărbat.” Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (1 Corinteni 11:3; Efeseni 1:22,23). Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, Capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om şi nici să depindă de om. Mulţi pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalţi oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenţie. Mântuitorul declară: „Voi toţi sunteţi fraţi.” Toţi sunteţi expuşi ispitei şi supuşi greşelii. Nu ne putem încrede în nicio fiinţă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinţei este prezenţa vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă şi cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.” Domnul „este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite”. „Ferice de toţi câţi se încred în El” (Ieremia 17:5; Deuteronomul 32:4; Psalmii 2:12).
După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar, zi după zi, El li Se descoperea ca Mântuitor şi, în felul acesta, dorea să le dea o concepţie adevărată despre Sine ca Mesia.
Ucenicii încă mai aşteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deşi Îşi ascunsese atâta vreme intenţiile, ei credeau că El nu va rămâne întotdeauna în sărăcie şi în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-Şi întemeieze Împărăţia. Că ura preoţilor şi rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi renegat de propria naţiune, condamnat ca înşelător şi răstignit ca răufăcător – gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia şi Iisus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea.
Până aici, El Se reţinuse să le spună ceva cu privire la suferinţele şi moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14,15). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta şi, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înţeles. Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neţinând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoţilor şi a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie.”
Nefiind în stare, din cauza durerii şi uimirii, să mai spună ceva, ucenicii au ascultat. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu şi acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferinţa şi moartea Lui, li se păreau cu neputinţă de înţeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agăţat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, şi a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!”
Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că manifesta această dorinţă de a-L apăra de suferinţă. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute şi să-L mângâie pe Iisus în greutăţile şi încercările de faţă. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută şi nici cu lecţia de jertfire de sine pe care Iisus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmaşilor Săi şi Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale: „Înapoia Mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor.”
Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus şi să-L întoarcă de la lucrarea Lui, iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutăţii era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiţia de a părăsi cărarea sacrificiului şi umilinţei. Acum îi înfăţişa ucenicului lui Hristos aceeaşi ispită. El căuta să fixeze atenţia lui Petru asupra măririi pământeşti, ca el să nu poată privi crucea spre care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se aşezase între Petru şi Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mişcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. „Înapoia Mea, Satano!” Nu te mai aşeza între Mine şi slujitorul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau faţă în faţă cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele.
Petru a înţeles cu greu această învăţătură amară, şi anume că drumul lui Hristos pe pământ trecea prin luptă şi umilinţă. Ucenicul se dădea înapoi în faţa părtăşiei cu Domnul său în suferinţă. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să înveţe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când fiinţa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor şi a muncii, a scris: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui” (1 Petru 4:12,13).
Iisus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viaţa Lui de abnegaţie era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viaţa lor. Chemându-i în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude şi mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuţi erau puşi să-şi poarte crucea până la locul de execuţie şi adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiţi şi instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Iisus le-a poruncit urmaşilor Săi să-şi ia crucea şi să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deşi slab înţelese, arătau că trebuie să fie supuşi până la cea mai mare umilinţă – supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea, El le primise pentru binele lor. Iisus nu considerase cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduţi. El părăsise curţile cereşti pentru o viaţă de înjosire şi insultă şi o moarte ruşinoasă. El, care era bogat în comorile nepreţuite ale cerului, S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogă-ţiţi. Noi trebuie să mergem pe cărarea pe care a mers El.
Iubirea faţă de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanţul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a-i căuta şi salva pe cei pierduţi. Creştinul trebuie să-şi dea întotdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu şi că, prin caracterul său, trebuie să-L descopere lumii pe Hristos. Sacrificiul de sine, simpatia şi iubirea manifestate în viaţa lui Hristos trebuie să se arate din nou în viaţa aceluia care lucrează pentru Dumnezeu.
„Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga.” Egoismul înseamnă moarte. Niciun organ al corpului nu poate să trăiască, dacă îşi mărgineşte activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele dătător de viaţă la mână şi la cap, în curând îşi va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător de viaţă, iubirea lui Hristos este răspândită în toate părţile corpului spiritual al lui Hristos. Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nu vrea să dea va pieri. „Şi ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea”, zice Hristos, „dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
Trecând peste umilinţa şi sărăcia timpului de faţă, El le-a îndreptat ucenicilor privirea către venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu şi a oştilor cerului. Şi apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduinţa: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” Dar ucenicii n-au înţeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau aţintiţi la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieţii pământeşti, umilinţa şi suferinţa. Să renunţe ei la strălucitoarele lor aşteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu-L vadă ei pe Domnul lor înălţat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viaţă de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi dispreţuit, renegat şi omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînţeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilinţă. Ei se întrebau de ce trebuia să meargă El de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferinţele despre care le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta şi să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi?
În ţinutul Cezareei lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de granițele puterii lui Irod şi ale lui Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morţii? Dacă avea să moară, cum putea să se întemeieze Împărăţia Sa aşa de bine, încât porţile iadului să n-o biruiască? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină.
Chiar acum, călătoreau de-a lungul ţărmului Mării Galileei, către oraşul în care toate speranţele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci vorbeau între ei încet şi plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agăţat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aştepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunşi de îndoieli, speranţe şi temeri timp de şase zile lungi, pline de mâhnire.