Când, în zilele noastre, este prezentată solia adevărului, se găsesc mulţi care, asemenea iudeilor, strigă: „Arată-ne un semn! Fă o minune!” Hristos n-a făcut nicio minune la cererea fariseilor. El n-a făcut în pustie nicio minune, ca răspuns la insinuările lui Satana. Nici nouă nu ne dă putere pentru a ne răzbuna sau pentru a satisface cererile necredinţei sau ale mândriei. Dar Evanghelia nu e lipsită de semnul originii ei dumnezeieşti. Nu e o minune faptul că noi putem să ne smulgem din robia lui Satana? Vrăjmăşia împotriva lui Satana nu izvorăşte din inima omului, ci este sădită prin harul lui Dumnezeu. Când cineva, care a fost stăpânit de o voinţă încăpăţânată şi rătăcită, este eliberat şi se supune din toată inima atracţiei puterii lui Dumnezeu, se face o minune, ca atunci când cineva, care a fost într-o mare rătăcire, ajunge să înţeleagă adevărul moral. De fiecare dată când o persoană se converteşte şi învaţă să-L iubească pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Lui, se împlineşte făgăduinţa lui Dumnezeu: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezechiel 36:26). Schimbarea în inima omului şi transformarea caracterului constituie o minune care descoperă un Mântuitor pururea viu, care lucrează pentru a mântui. O viaţă statornică în Hristos este o mare minune. În predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, semnul care trebuie să se manifeste acum şi întotdeauna este prezenţa Duhului Sfânt, care să facă din Cuvânt o putere de renaştere pentru aceia care îl aud. Aceasta este mărturia dată de Dumnezeu în faţa lumii despre misiunea dumnezeiască a Fiului Său.
Cei care doreau un semn de la Iisus îşi împietriseră atât de mult inimile în necredinţă, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profeţiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat şi săracul Lazăr, Iisus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31). Nu mai putea fi dat niciun semn în cer sau pe pământ care să-i ajute.
Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” şi, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră hrăniţi cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Iudeii obişnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paştelui, căci fuseseră învăţaţi să-l privească drept un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înţeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine şi nu aveau cu ei decât o singură pâine. De data aceasta, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credinţă şi de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înţeleagă greşit cuvintele lui Iisus. Acum, Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini şi câţiva peşti, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista pericolul ca raţionamentele iscusite ale fariseilor şi saducheilor să-i influenţeze şi pe ucenicii Săi prin necredinţă, făcându-i să se gândească în mod uşuratic la lucrările lui Hristos.
Ucenicii erau înclinaţi să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta şi că un semn i-ar fi redus pe vrăjmaşii Lui la tăcere. Ei nu observaseră făţărnicia acestor batjocoritori.
După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii”, Iisus a repetat aceeaşi învăţătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: «Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia»” (Luca 12:1).
Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie făţărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter şi în viaţă. Un exemplu izbitor de făţărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenţia unei dărnicii faţă de templu, care era numită Corban. Cărturarii şi fariseii strecurau învăţături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendinţă a învăţăturilor lor şi foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, odată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând şi transformând caracterul. Tocmai învăţătura aceasta înşelătoare făcea ca oamenii să primească atât de greu cuvintele lui Hristos.
Aceleaşi influenţe lucrează şi astăzi prin aceia care caută să explice Legea lui Dumnezeu în aşa fel încât să se conformeze cu practicile lor. Oamenii aceştia nu atacă legea în mod deschis, ci prezintă teorii speculative, care îi subminează principiile. Ei o explică în aşa fel încât să-i distrugă puterea.
Făţărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. Ţinta vieţii lor era proslăvirea proprie. Lucrul acesta i-a făcut să pervertească şi să aplice greşit Scripturile şi i-a orbit faţă de misiunea lui Hristos. Până şi ucenicii Domnului Hristos erau în pericolul de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmaşii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau influenţaţi într-o mare măsură de raţionamentele fariseilor. Adesea, ei se zbăteau între credinţă şi necredinţă şi nu pătrundeau comorile de înţelepciune ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deşi pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul acesta s-a aşezat între ei şi Hristos, făcându-i să aibă atât de puţină simpatie faţă de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine şi să înţeleagă atât de greu taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-şi desăvârşească lucrarea, va produce stricăciune şi decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă e cultivat, produce pervertirea şi ruina sufletului.
Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de dorinţa tainică de a înălţa eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare, dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii omeneşti. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luaţi seama şi feriţi-vă de aluatul fariseilor.”
Religia lui Hristos este însăşi sinceritatea. Zelul pentru slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt şi numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul şi făţărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea aceasta. Când credinţa pe care o primim distruge egoismul şi făţărnicia, dacă ne conduce să căutăm slava lui Dumnezeu, şi nu slava proprie, putem şti că este o religie adevărată. „Tată, proslăveşte Numele Tău” (Ioan 12:28) a fost nota dominantă a vieţii lui Hristos şi, dacă Îl urmăm, aceasta va fi şi nota dominantă a vieţii noastre. El ne porunceşte „să umblăm cum a umblat El” şi „prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:6,3).