Ai terminat de citit capitolul 43 – Barierele sfărâmate, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Vyqk1RGZjjWBDyKy9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 44 – Adevăratul semn.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Iisus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi prin Sidon la Marea Galileei, trecând prin ţinutul Decapole” (Marcu 7:31).
În ţinutul Decapole, fuseseră vindecaţi cei doi demonizaţi din Gherghesa. În locul acesta, alarmaţi de pierderea porcilor, oamenii stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele solilor lăsaţi de El în urmă şi se născuse în ei dorinţa de a-L vedea. Când a venit din nou în ţinutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui şi I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om aşa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulţime, a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba; privind spre cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului şi la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească şi, neţinând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui.
Iisus a urcat pe un munte şi acolo mulţimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi şi pe schilozi şi aşezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toţi şi oamenii, aşa păgâni cum erau, Îl preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos şi să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia să le dea drumul flămânzi şi le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii şi-au manifestat din nou necredinţa. La Betsaida, ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puţinul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulţimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulţi pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceştia erau neamuri şi păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor şi ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau – şapte pâini şi doi peşti. Mulţimea a fost hrănită şi s-au adunat şapte coşuri mari de firimituri. Patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, au fost întăriţi prin hrană şi Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă şi recunoscătoare.
Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de miazăzi al Câmpiei Ghenezaretului. În ţinutul Tirului şi al Sidonului, inima Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galileea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârşiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui şi unde dăduse învăţăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredinţă dispreţuitoare.
O delegaţie de farisei se unise cu reprezentanţii saducheilor bogaţi şi semeţi, partid al preoţilor, al necredincioşilor şi al aristocraţiei neamului. Cele două partide fuseseră într-o vrăjmăşie grozavă. Saducheii căutau să câştige prin linguşiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-şi menţine poziţia şi autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva romanilor, aşteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul cuceritorilor. Dar fariseii şi saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se aseamănă se adună, iar răul, oriunde ar exista, se uneşte cu alt rău pentru nimicirea binelui.
De astă dată, fariseii şi saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din cer. Când israeliţii, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniţii la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care îi conducea până a fost câştigată biruinţa şi multe minuni asemănătoare se făcuseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.
„Făţarnicilor”, le-a zis Iisus, „faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi” – studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea – „şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl dăduse pentru mântuirea lor. Şi semne direct din cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul şi glasul care au venit din cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui.
„Iisus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: «Pentru ce cere neamul acesta un semn?»” „Nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona.” După cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, şi Hristos trebuia să stea acelaşi timp „în inima pământului”. Şi după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot aşa şi predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generaţia Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi şi nobili s-au umilit, cei mari şi cei mici au strigat împreună către Dumnezeul cerului şi lor le-a fost dat harul Său. „Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii”, a spus Iisus, „şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Matei 12:40,41).
Fiecare minune făcută de Iisus era un semn al divinităţii Sale. El împlinea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia, dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai-marii iudeilor priveau cu o crudă indiferenţă la suferinţele oamenilor. În multe cazuri, egoismul şi nedreptăţile lor cauzaseră suferinţa pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei.
Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viaţa Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările şi rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viaţă este cea mai mare minune.