Ai terminat de citit capitolul 42 – Tradiţia, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/65TU2Fcd52xMa9t3A
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 43 – Barierele sfărâmate.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
După întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum şi, străbătând Galileea, a mers către ţinutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, oraşele vechi, Tirul şi Sidonul, cu templele lor păgâneşti, palatele lor măreţe, târgurile şi porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea faţa albastră şi nemărginită a Mediteranei, peste care trimişii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele importante ale marelui imperiu universal. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, Iisus spera să găsească locul liniştit şi retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în călătoria de acum.
„Iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: «Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»” (Matei 15:22). Oamenii din ţinutul acesta erau din neamul vechilor canaaniţi. Ei erau idolatri şi erau dispreţuiţi şi urâţi de iudei. Din această clasă făcea parte şi femeia care a venit la Iisus. Era păgână şi, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulţi iudei şi vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui şi fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, speranța a încolţit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I înfăţişeze cazul fiicei sale. Ea şi-a pus ca ţintă să-I prezinte lui Iisus, cu orice preţ, durerea ei. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nicio uşurare. Şi, din când în când, era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învăţător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care veneau la El pentru ajutor erau bogaţi sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.
Hristos cunoştea situaţia acestei femei. Ştia că ea dorea să-L vadă şi i-a ieşit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecţiei pe care intenţiona să o lase. De aceea îi adusese şi pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neştiinţa din oraşele şi satele vecine cu ţara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înţelege adevărul nu cunoşteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărţire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar şi pe ucenici să nu aibă iubire faţă de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate.
Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam dispreţuit aşa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionaţi de purtarea rece şi fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o faţă de această femeie, şi de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea.
Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu şi-a pierdut credinţa. În timp ce El mergea mai departe, ca şi cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supăraţi de insistența ei nepotrivită, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferenţă şi, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva canaaniţilor. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos şi, ca răspuns la cererea ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Deşi acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înţeles-o când şi-au amintit ceea ce le spusese El adesea – că a venit în lume să-i mântuiască pe toţi cei care voiau să-L primească.
Femeia a cerut cu şi mai mare stăruinţă să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos şi strigând: „Doamne, ajută-mă”! Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, aşa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtaţi şi străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat o persoană mai puţin hotărâtă. Dar femeia a văzut că şansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne”, a răspuns ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, căţeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa îmbelşugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare şi pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenţie, ca un câine, să primească o fărâmă din belşugul Lui?
Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii şi cărturarii căutau să-I ia viaţa. Ei murmurau şi se plângeau. Manifestau necredinţă şi ură şi refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici, Hristos întâlneşte pe cineva dintr-un neam nefericit şi dispreţuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuşi femeia aceasta se supune îndată influenţei divine a lui Hristos şi are credinţă în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, e bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăţi religioase sau naţionale, nici mândrie care să-i influenţeze conduita, şi Îl recunoaşte îndată pe Iisus ca Mântuitor şi ca fiind în stare să împlinească tot ce Îi cere ea.
Mântuitorul e mulţumit. A pus la probă credinţa ei în El. Prin purtarea faţă de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtăşească de darurile Tatălui. Acum, Hristos îi împlineşte rugămintea şi termină învăţătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă şi de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-ţi-se cum voieşti.” Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoşit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea.
A fost singura minune săvârşită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului şi Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate şi, în acelaşi timp, să le lase ucenicilor un exemplu al lucrării Sale pline de har faţă de un neam dispreţuit, de care ei să-şi amintească atunci când El urma să nu mai fie cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra şi pentru alţii, nu numai pentru poporul lor.
Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri, şi anume ca neevreii să fie împreună-moştenitori cu iudeii şi să ia parte „la aceeaşi făgăduinţă în Hristos, prin Evanghelie” (Efeseni 3:6). Ucenicii înţelegeau greu acest adevăr şi Învăţătorul divin le-a dat învăţătură peste învăţătură. Răsplătind credinţa sutaşului roman din Capernaum şi predicându-le samaritenilor din Sihar Evanghelia, El dăduse şi mai înainte dovadă că nu împărtăşeşte intoleranţa iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu, iar sutaşul făcuse bine lui Israel. Acum, Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus faţă de alţii din neamul ei să aştepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărţise prea uşor darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau naţiune.
Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul şi, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Îşi îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei.
Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă între neevrei. Ei au văzut un câmp foarte mare de lucru în afara Iudeei. Au văzut fiinţe apăsate de întristări necunoscute celor care erau mai favorizaţi. Între aceia pe care fuseseră învăţaţi să îi dispreţuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care le fusese dată iudeilor cu atâta îmbelşugare.
Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat şi mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus este Mântuitorul lumii, şi când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri a fost sfărâmat prin moartea lui Hristos, învăţătura aceasta şi altele asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naţionalitate, au avut o puternică influenţă asupra trimişilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor.
Vizita Mântuitorului în Fenicia şi minunea făcută acolo aveau un scop mai mare. Lucrarea n-a fost săvârşită numai pentru femeia nenorocită şi pentru ucenicii Săi şi aceia care primeau lucrarea lor, ci şi pentru ca „voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (Ioan 20:31). Aceleaşi puteri care îi despărţeau pe oameni de Hristos acum două mii de ani sunt la lucru şi azi. Spiritul care a ridicat zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri lucrează încă. Mândria şi prejudecata au înălţat puternice ziduri de despărţire între diferitele clase de oameni. Pentru că Hristos a fost greşit prezentat, la fel şi misiunea Sa, mulţi oameni simt că sunt despărţiţi cu totul de lucrarea Evangheliei. Dar ei nu trebuie să se simtă despărţiţi de Hristos. Nu există bariere pe care Satana să le poată ridica şi pe care credinţa să nu le depăşească.
În credinţă, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei şi neevrei. Fără să ţină seama de descurajare sau de aparenţele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel doreşte Hristos ca noi să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice fiinţă. Nimic altceva nu-l poate face pe vreun om să devină părtaş la făgăduinţa lui Hristos prin Evanghelie decât propria alegere.
Dumnezeu urăşte ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să ştie nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viaţa tuturor oamenilor are aceeaşi valoare. El „a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr-unul singur să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El şi să trăiască. „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul şi săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut şi pe unul, şi pe altul.” „Toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Faptele apostolilor 17:26,27; Galateni 3:28; Proverbele 22:2; Romani 10:11-13).