— Quem vultis vobis de duobus dimitti: Barabbam an Iesum, qui dictar Christus?
— Pe care dintre cei doi „salvatori” ai voștri vreți să vi-l slobod? strigă traducătorul. Pe Isus Baraba sau pe Isus, care se numește „Hristos”?
— Pe Baraba! strigă marele-preot.
— Pe Baraba! scandează Sanhedrinul.
— Pe Baraba! urlă gloata.
Agitatorii plătiți, îndemnați de preoți, se grăbesc să-și strige lozincile alergând înainte și înapoi prin mulțime.
Pilat abia își înăbușă furia și neliniștea. Visele premonitorii ale soției sale îi sporesc teama superstițioasă de a-L condamna pe tânărul Profet. Cu toate acestea, în fața presiunii pe care liderii religioși o exercită asupra gloatei, el îi întreabă din nou:
— Nici regele Irod și nici eu nu-L găsim vinovat pe acest Om, așa că stărui să vă întreb: Pe care dintre cei doi vreți să vi-l eliberez, pe Isus Baraba sau pe Isus căruia I se zice „Mesia”?
Oamenii răspund cu un răcnet:
— Eliberează-l pe Baraba! Pe Baraba!
— Dar ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?
— Răstignește-L! zbiară într-un glas agitatorii tumultului, amenințând cu pumnii spre cer.
— Să fie răstignit! strigă gloata.
Procuratorul insistă cu dezgust și cu dispreț:
— Cu-adevărat vreți să-L răstignesc pe Împăratul vostru?
Marele-preot își ridică toiagul și, cu un gest desfigurat, ca și când ar pronunța un blestem, îl amenință pe Pilat cu toată furia îndârjirii sale:
— Trădezi Roma eliberând pe cineva care se numește Împăratul iudeilor. Noi n-avem alt împărat decât pe cezar!
Agitația din stradă crește cu fiecare minut ce trece. Guvernatorul înțelege că nu va putea face nimic altceva pentru salvarea Deținutului. La gestul său, gardienii taie dintr-o lovitură frânghiile care îl legau pe Baraba, iar criminalul scapă înnebunit, făcând să răsune pretoriul cu urletele lui.
Pilat se cutremură. Sanhedrinul este dispus să-l distrugă pentru a-și atinge scopurile. O sudoare rece începe să-l înghețe pe dinăuntru. Patria romană are spioni chiar și în cele mai îndepărtate colonii. Ochiul cezarului îl cercetează acum prin privirile revelatoare ale acestor oameni fără inimă, dispuși să facă orice. În teorie, membrii Sanhedrinului se află sub autoritatea procuratorului, dar el știe că este supus voinței ucigașe a conducătorilor lui... Valuri de furie, neputință și frică îi inundă ființa, în timp ce bătăile inimii sale surde îi lovesc tâmplele, înecându-i vocea conștiinței.
Scuipând cu dispreț, Pilat cere să fie adusă estrada judecății, pentru a emite verdictul așezat, așa cum prevede legea. Magistrații fac să tacă mulțimea pentru a asculta hotărârea. Și, în tăcerea coborâtă brusc, de undeva din spate, din apartamentele ei, îi ajung tribunului suspinele înăbușite ale Claudiei, precum cele ale unui copil nemângâiat.
Cu un gest brusc, Pilat poruncește să aducă apă. Își ridică toga de peste brațe și sclavul varsă conținutul urciorului într-un bol de aramă, imitând gestul ancestral de spălare a mâinilor ca semn de inocență. Ceva însă îi spune romanului că toată apa din lume nu este suficientă pentru a înlătura vina celor care fac o politică de complezență în detrimentul justiției.
— Eu nu sunt responsabil pentru moartea acestui Om. Este nevinovat. Voi Îl omorâți.
Strigătele tribunului încearcă să descarce asupra acuzatorilor conștiința vinovată a propriei sale lașități.
Doctorii Legii se înfurie la simbolismul gestului. Un neevreu le reamintește de cuvintele psalmului pe care ei îl recită adesea în sentințele lor de moarte: Îmi spăl mâinile ca dovadă de nevinovăție.
Conducătorii își ridică brațele spre cer, dar, de data aceasta, nu pentru a pronunța formula mozaică de dezvinovățire în pedepsele capitale: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta [...] nu pune sângele nevinovat în socoteala poporului Tău, ci pentru a exclama, oferindu-se pe ei înșiși drept gaj al deciziei lor:
— Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri!
Purtătorul de cuvânt al Sanhedrinului repetă invocarea, întorcându-se spre mulțime și toți, într-un urlet, repetă blestemul îngrozitor, cu un vacarm înnebunitor.
— Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri!
Pontius rămâne nemișcat, eșuat, dărâmat, prăbușit. Este privit cu milă și cu dispreț de către decurioni, centurioni, soldați, sclavi, Sanhedrin, gloată... Și, mai presus de toate privirile, simte urmărirea glacială a împăratului Tiberiu, viziunea încețoșată a Proculei și judecata nemiloasă a istoriei.
Romanul și Isus se privesc, de asemenea. Și procuratorul murmură, într-un amestec de resentimente, tristețe și ironie:
— Și susținătorii tăi, Mesia? Nimeni nu vine în apărarea Ta. Nu, desigur, Împărăția Ta nu este din lumea aceasta, unde criminalii sunt eliberați și oamenii buni sunt omorâți.
Învățătorul nu răspunde. Pilat nu are putere nici asupra tăcerii Sale. Prins în capcana propriei slăbiciuni și stângăcii, nu poate să-L învingă pe Captiv nici măcar cu batjocura. Cu cât încearcă mai mult să își afirme autoritatea, cu atât crește maiestatea Acuzatului. Pilat se simte judecat de privirea Condamnatului, convertit în adevăratul Judecător al acestui proces. Este înfuriat de umilința suferită în fața preoților și se simte ca un biet cerșetor în fața Nazarineanului.
Ochii Învățătorului nu se tem de el, nu îl imploră: doar îl compătimesc. Privesc la gloată și, într-adevăr, nu văd decât chipuri pline de ură. Tristețea abandonării îi umbrește fața. Respins de ai Săi, pierdut în mijlocul celor pe care a venit să-i salveze, găsește doar privirea solidară a Proculei, care continuă să plângă cu suspine în balconul dormitorului său.
Membrii Sanhedrinului așteaptă nerăbdători ca magistratul să pronunțe, în cele din urmă, formula sentinței. Acesta dictează istovit, mai mult cu furie decât cu răutate, temeiul juridic al acuzării, pentru a fi scris ca titlu care va evidenția motivul supliciului:
— Iesus Nazarenum, rex iudeorum.
— Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor – traduce interpretul în greacă și ebraică.
— Nu! îl corectează acuzatorii. El a zis: „Eu sunt Împăratul iudeilor!” Noi n-avem alt împărat decât pe cezar!
Dar Pilat nu îi mai ascultă și le întoarce spatele cu dispreț.
— Ce am scris, am scris.
Curtea vibrează de sunetul goarnelor și al trâmbițelor. Procesul s-a terminat. Pontius se retrage încet spre camerele sale. Revenind din lumina orbitoare a curții la penumbra cernută a dormitorului său, în întunericul amar al spiritului său și-a pierdut elanul de guvernator, rămânându-i o mâhnire de mândrie învinsă, o prostrație de neputință.
Pe albastrul cerului de la amiază, sprijinită de balustrada terasei, silueta albă a Claudiei continuă să tremure de plâns, cu ochii ațintiți asupra celor ai Nazarineanului. Îi este greu să creadă asta. Nimeni nu L-a apărat: ucenicii L-au părăsit, cei care au beneficiat de minunile Sale au tăcut cu lașitate, iar Pilat, care ar fi trebuit să-L elibereze, și-a spălat mâinile.
Claudia Procula este singura persoană care, în acea parodie de judecată, a îndrăznit să-L apere pe Învățător. Teribilul ei vis prevestitor începea să se împlinească.