A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.
Luca 18:9
Fariseul s-a dus la templu să se închine nu din cauză că se simţea păcătos şi că avea nevoie de iertare, ci pentru că se gândea că este neprihănit şi dorea ca oamenii să vadă cât era de evlavios.
Vameşul a venit la templu copleşit de simţământul vinovăţiei. El se gândea numai la nevoia de a fi iertat şi de a se împăca cu Dumnezeu. Se încredea numai în îndurarea Sa.
Aceşti doi bărbaţi reprezintă cele două categorii principale de oameni care vin să se închine înaintea lui Dumnezeu: cei mulţumiţi de neprihănirea personală şi cei care îşi recunosc nevoia după un Mântuitor. Aceste două categorii există încă de pe vremea când Cain şi Abel şi-au adus jertfele înaintea lui Dumnezeu. Mândria spirituală îi duce pe mulţi la cădere şi astăzi. Nimic altceva nu este atât de respingător în ochii lui Dumnezeu cum sunt mândria şi mulţumirea de sine. Dintre toate păcatele, acesta este cel mai lipsit de speranţă şi cu cele mai mici şanse de vindecare.
Însă cei care-şi recunosc nevoia şi sunt umili din punct de vedere spiritual vor afla că Mântuitorul este gata să-i înalţe. Satana nu are putere să biruie nici măcar un suflet dintre acelea care se aruncă în braţele lui Hristos cu o credinţă simplă. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1,9)
„Viaţa în care este cultivată temerea de Dumnezeu nu va fi tristă şi mohorâtă. Absenţa lui Hristos este cea care face ca faţa să fie tristă, iar viaţa, un şir neîntrerupt de oftaturi. Cei care sunt plini de înălţare şi iubire de sine nu simt nevoia unei legături vii, personale cu Domnul Hristos. […] Ei vor să meargă pe o cale suficient de largă încât să-şi poată duce cu ei însuşirile nesfinte. Iubirea de sine, dorinţa de popularitate şi plăcerea de a fi lăudaţi Îl alungă pe Mântuitor din inima lor. […] Când locuieşte în suflet, Domnul Hristos este un izvor de bucurie. Pentru toţi cei care Îl primesc, nota dominantă a Cuvântului lui Dumnezeu este bucuria.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 162)
Suntem mântuiţi nu prin bunătatea noastră, ci numai prin harul infinit al lui Dumnezeu.