„Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă?”
Luca 24:38
După ce Isus Şi-a dezvăluit identitatea înaintea lor, călătorii spre Emaus s-au întors în grabă la Ierusalim, deşi ora era târzie. Ştiau că cei unsprezece ucenici nu vor putea să adoarmă până când nu aveau să ştie sigur dacă Isus înviase. Le-au povestit cu entuziasm despre călătoria lor cu Isus. Ucenicii şi-au adus aminte ce le povestiseră femeile. Totuşi unii dintre ei încă mai credeau că era prea frumos ca să fie adevărat.
Apoi, li S-a arătat Isus. Primele Sale cuvinte au fost: „Pace vouă!” Dar ucenicii erau „plini de frică şi de spaimă” şi „credeau că văd un duh” (Luca 24,36.37). După aceea, Isus le-a arătat mâinile şi picioarele şi le-a cerut ceva de mâncare. Le-a prezentat din nou semnificaţia morţii şi învierii Sale şi a subliniat mai clar natura şi dimensiunea lucrării lor – că li se încredinţase lucrarea de a răspândi în toată lumea vestea mântuirii oferite de Domnul lor. Apoi, Isus a suflat Duh Sfânt peste ei – un simbol al faptului că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea fi îndeplinită.
Toma nu era împreună cu ucenicii atunci când Isus li s-a arătat pentru prima dată. În timpul săptămânii, ei i-au povestit tot ce se întâmplase, dar el era hotărât să nu creadă. Isus li S-a arătat apoi într-o ocazie în care era şi Toma prezent. Domnul i S-a adresat cu milă şi l-a rugat să vină şi să pună degetul pe mâinile şi pe coapsa Sa. Mustrarea Sa blândă este valabilă şi pentru noi, cei de astăzi: dacă toţi ar urma exemplul lui Toma, nimeni nu ar mai crede – întrucât noi toţi L-am primit pe Hristos pe baza mărturiei altora.
„Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de intervenţia interioară a Duhului şi în a căror viaţă se manifestă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi [ai Săi] între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 805)
Dumnezeu nu aşteaptă ca noi să credem fără să avem o temelie a credinţei noastre, însă credinţa care insistă să primească o dovadă absolută nu este credinţă adevărată.