Ţine-ţi darurile şi dă altuia răsplătirile tale! Totuşi voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui.
Daniel 5:17
Datorită nesăbuinţei şi slăbiciunii lui Belşaţar, nepotul lui Nabucodonosor, mândrul Babilon se afla în pragul căderii. Deşi avusese atâtea ocazii în care să afle despre relaţia dintre Daniel şi bunicul lui, iubirea faţă de plăceri şi înălţarea de sine au avut o influenţă mai mare asupra lui Belşaţar decât cea ce ştia despre Daniel şi Dumnezeul lui.
Deşi armatele vrăjmaşe ale mezilor şi perşilor împresuraseră cetatea, Belşaţar se simţea la adăpost între zidurile puternice ale Babilonului. El le-a dat „un mare ospăţ celor o mie de mai-mari ai lui” (Daniel 5,1) şi s-a desfătat într-o petrecere zgomotoasă. A băut, împreună cu oaspeţii lui, din vasele de aur şi de argint pe care le luase bunicul lui din templul evreilor.
În toiul petrecerii, a apărut o mână misterioasă care a scris pe perete nişte litere necunoscute. Râsetele s-au oprit brusc. Oaspeţii s-au îngrozit, dar cel mai îngrozit dintre toţi era Belşaţar. Nimeni nu putea să descifreze scrierea de pe perete. În momentul acela, regina-mamă şi-a adus aminte de Daniel, care a fost chemat imediat. Înainte să privească la scrierea necunoscută, Daniel i-a amintit lui Belşaţar de experienţele bunicului său şi l-a mustrat pentru faptele lui rele. Apoi s-a întors spre scrierea de pe perete şi le-a spus ascultătorilor îngroziţi că Babilonul va fi cucerit în curând de către mezi şi perşi.
Pe când se aflau cu toţii în sala de ospăţ, a ajuns la împărat vestea că mezii şi perşii intraseră deja în cetate.
„În acea ultimă noapte de nebunie, Belşaţar împreună cu căpeteniile umpluseră măsura vinovăţiei lor şi a vinovăţiei împărăţiei caldeene. Mâna protectoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. […] Din cauza unei pervertiri ciudate a inimii omeneşti, în cele din urmă, Dumnezeu a socotit necesar să dea sentinţa irevocabilă. Belşaţar avea să cadă, iar împărăţia lui urma să treacă în alte mâini.” (Profeţi şi regi, pag. 530)
Dumnezeu nu ne părăseşte atâta timp cât mai există în inima noastră dorinţa de a răspunde la invitaţiile Lui repetate. Dar nici nu ne va forţa să-L primim.