Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!
Daniel 4:37
Deşi simţea că Duhul Sfânt lucra la inima lui, Nabucodonosor era ispitit să se abată de pe calea smereniei şi să cedeze în faţa mândriei. Ca să-i atragă atenţia asupra acestui pericol, Dumnezeu i-a mai dat un vis, în care a văzut un copac uriaş ale cărui ramuri se întindeau până la marginile pământului. Dar copacul a fost tăiat şi a rămas în starea aceasta timp de şapte ani.
Din nou, Nabucodonosor le-a cerut „înţelepţilor” lui interpretarea visului, dar fără rezultat. El a apelat iarăşi la Daniel, pe care îl aprecia
foarte mult. Cu mult tact, Daniel i-a dezvăluit semnificaţia visului: copacul cel mare îl reprezenta chiar pe împărat, care avea să devină deodată ca un animal sălbatic şi să rămână în starea aceasta timp de şapte ani, până când avea să înţeleagă că Dumnezeul cel Preaînalt conduce omenirea. Partea bună a visului era faptul că împărăţia avea să-l aştepte să revină la tron după cei şapte ani de umilinţă.
Daniel l-a îndemnat pe împărat să se pocăiască şi astfel să scape de înfricoşătoarea pedeapsă. Pentru o vreme, Nabucodonosor a părut impresionat, însă inima care nu este transformată prin harul lui Dumnezeu uită repede îndemnurile Duhului Sfânt.
După un an, în timp ce se fălea cu slava Babilonului, Nabucodonosor a fost trântit la pământ şi umilit înaintea tuturor. Aşa cum îi fusese arătat, după şapte ani, judecata i-a revenit şi el a recunoscut smerit că Dumnezeul lui Daniel este mai mare decât toţi ceilalţi dumnezei.
„Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Nabucodonosor a învăţat, în cele din urmă, lecţia pe care toţi conducătorii trebuie să o înveţe, şi anume că adevărata măreţie constă într-o bunătate adevărată. L-a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: ’Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie’.” (Profeţi şi regi, pag. 521)
Adevărata măreţie constă într-o bunătate adevărată. Dumnezeu nu poate locui în inima plină de mândrie şi egoism.