- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
El dă hrană vitelor şi puilor corbului când strigă.
Psalmul 147:9
Te-ai întrebat vreodată cum ştiu păsările-părinţi care gură flămândă să o hrănească dintr-un cuib întreg de gâturi întinse şi guri deschise cerşind mâncare? Pentru noi, toţi puii par la fel, având aceleaşi semne şi scoţând aceleaşi piuituri puternice.
La început poate să nu pară important dacă părinţii au capacitatea de a identifica fiecare bebeluş. În definitiv, ei cer cu toţii acelaşi tip de grijă: hrană, un cuib curat, protejare de prădători şi, mai târziu, lecţii de zbor şi de găsire a hranei. Dar cum pot părinţii să fie siguri că fiecare pasăre primește o parte dreaptă de hrană? Când e adus la cuib un picuţ de hrană, care din pui îl va primi şi cum alege părintele dintre toate ciocurile deschise pe care le vede? Ei bine, de fapt puii înşişi decid care dintre ei va fi hrănit! Puii de pasăre au un mecanism nervos în gâtul lor, care încetineşte viteza de înghiţire pe măsură ce se satură. Când părintele aduce hrană la cuib, el îl pune într-unul dintre ciocurile deschise şi priveşte atent ce se în tâmplă. Dacă bucăţica nu este înghiţită imediat, este scoasă afară şi pusă într-o altă gură. Ea poate trece prin oricât de multe guri de pui, până să fie înghiţită.
Puiul care înghite cel mai repede hrana este cel care are nevoie de ea cel mai mult. Cu numărul frecvent de drumuri pe care îl face părintele pentru hrană, nici un pui nu rămâne flămând prea multă vreme. Şi, cu acest sistem exact de măsurare, un pui care n-a fost flămând la primul drum, poate fi la următorul şi poate primi în acel moment o parte dreaptă de hrană. Astfel Dumnezeu are grijă de „puii de corb când strigă.”
Dumnezeu este şi mai interesat de trebuinţele băieţilor şi fetelor, decât este interesat de cele ale păsărilor. El vrea ca toţi să aibă destul să mănânce şi să satisfacă toate celelalte nevoi ale lor. Psalmistul scria: „el îţi satură gura cu bunătăţi şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Psalmul 103:5, engl.). Şi mai importantă este hrana spirituală pe care o primim de la El, citind Cuvântul Său şi ascultând de vocea Duhului Său.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina Lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
Ioan 8:12
Există, aşa cum ştim cu toţii, nişte membri mari ai familiei pisicilor, care vânează doar noaptea. Am citit că unii închinători la demoni, din anumite ţări, se îmbracă în pieile acestor animale şi apoi, la adăpostul întunericului, fac rău altor oameni.
În unele părţi ale lumii unde pisici mari, cum ar fi leoparzii, tigrii şi jaguarii, trăiesc în stare sălbatică, există rapoarte repetate că mustăţile acestor animale pot ucide fără să lase nici o urmă a cauzei morţii.
Un naturalist care studia animalele africane, a găsit un grup de băștinași care aveau o societate secretă de războinici, numită Societatea Leopardului. Doar membrii acestei societăţi ştiau cum trăieşte leopardul, unde vânează sau ce rol joacă în activităţile Societăţii Leopardului.
Naturalistul a jupuit un leopard şi l-a păstrat pentru studii. Odată, în timp ce îl jupuia, mustăţile animalului au dispărut. Omul de ştiinţă a descoperit în cele din urmă că fuseseră luate de şeful celor care se ocupau cu jupuirea, al cărui tată era unul dintre conducătorii Societăţii Leopardului. Prin cel care îl ajuta la jupuit, naturalistul a putut afla cum provocau mustăţile moartea.
Mustăţile sunt tăiate foarte mărunt, apoi amestecate în hrana victimei, care nu bănuieşte nimic. Apoi ele se instalează în mucoasa stomacului, producând o infecţie care, de obicei, provoacă moartea.
Ceremoniile şi faptele Societăţii Leopardului sunt rele. Şi ele sunt făcute în întuneric.
Astfel de practici sunt incluse în cuvintele lui Isus: „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). El n-a vrut să spună că întunericul nopţii este rău, ci vorbea despre dorinţa celor răi de a-şi ascunde faptele rele.
Textul nostru poate fi înţeles în două moduri. Mai întâi, persoana care îl urmează pe Isus nu va dori să-şi ascundă faptele; ea nu are nimic de ascuns. În al doilea rând, cel care îl urmează pe Isus va avea o viaţă luminată de adevăr.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.
Eclesiastul 4:9
Adevărul textului nostru este ilustrat de copacul de acacia şi o specie de furnică ce trăieşte împreună cu el, pentru beneficiul amândurora. Acacia oferă furnicii hrană şi adăpost, în timp ce furnica apără copacul împotriva insectelor care îi taie frunzele.
Când spinii de acacia sunt verzi şi imaturi, sunt plini cu o substanţă cărnoasă, numită măduvă. Totuşi, furnicile nu sunt interesate de spini până când aceştia nu se usucă şi devin maro la culoare. În acel moment, ele taie găuri lângă vârfurile lor, intră şi îndepărtează măduva. Furnicile folosesc apoi pereţii tari şi subţiri ai spinilor ca locuri pentru cuib. Cu o singură intrare în fiecare spin, furnicile sunt asigurate împotriva ploii şi a dușmanilor naturali.
Lângă baza fiecărei frunze de acacia sunt glande care secretă o substanță asemănătoare cu mierea, pe care furnicile o mănâncă. Pe lângă aceasta, copacul produce o altă substanţă hrănitoare, care încurajează furnicile să patruleze pe frunzele şi frunzuliţele plantei. În vârfurile frunzeluliţelor există fructe mici, roşii sau galbene, având în diametru aproximativ 0,2 cm.
Aceste fructe n-au nimic de-a face cu sistemul reproducător al acaciei. Ele nu sunt nici un fel de seminţe, dar furnicilor le place gustul lor. Numite „corpuri Belian" fructele nu se maturizează toate odată, aşa că se găsesc întotdeauna bune pentru a fi consumate. Cele care nu sunt coapte într-o zi, pot fi recoltate în ziua următoare. Astfel, aceste fructe au două funcţii: ele oferă hrană pentru furnici şi, prin asta, încurajează insectele să îndepărteze dăunătorii care taie frunzele.
Totul în natură pare să slujească o altă formă a naturii, astfel că fiecare specie de plantă sau animal reprezintă o legătură într-un lanţ lung. Nici un lucru viu nu este independent, ci face parte dintr-un sistem vast de creaturi, care au nevoie una de alta ca să supravieţuiască. Copacul de acacia ar fi fără frunze dacă n-ar exista furnicile care au grijă de ele; iar furnicile n-ar avea o sursă de hrană sau un cămin, fără acacia. Relaţia unei creaturi cu alta face parte din planul lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Iată ce înţeles are pilda aceasta: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu'”.
Luca 8: 11
În interiorul fiecărei seminţe vii se află esenţa, atât a plantei care o produce cât şi a plantei care se va naşte. Când se formează o sămânţă, ea primeşte viaţă de la planta mamă, reţinând acea viaţă pentru un număr de ani.
Fiecare sămânţă conţine un model complet al plantei care va deveni. Acest model i-a fost dat de către părinţii ei. Fiecare sămânţă fertilă reprezintă, desigur, unirea ambelor părţi părinteşti - polenul şi ovulul.
Fiecare sămânţă vine echipată cu propriul depozit de hrană, pentru început. Această hrană formează, pentru embrionul plantei, partea principală a seminţei şi este cea mai mare parte a ceea ce mâncăm la porumb, fasole, grâu şi alte alimente din seminţe. Dar după ce planta nouă a folosit depozitul din interiorul ei, va trebui să-şi găsească hrană în mediul ambiant. Acest lucru îl găseşte când este plantată într-un sol bun.
Atâta timp cât sămânţa rămâne uscată, nu va creşte şi, în cele din urmă, va muri. Dar dacă există căldură şi umezeală, seminţele vii vor încolți. După ce pericolul îngheţului a trecut, fermierul plantează semintele într-un sol adecvat, depinzând, apoi, de ploaie sau de irigaţii pentru umezeală.
Dacă i se oferă condiţii adecvate, nimic nu împiedică sămânţa vie, fertilă să încolţească. Curând după încolţire, planta începe să producă propria hrană, prin binecunoscutul dar puţin înţelesul proces al fotosintezei.
În Luca, sunt redate cuvintele lui Hristos spunând parabola semănătorului, apoi explicând-o: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu”. Hristos, sau slujitorii Săi, care pot fi eu sau tu, plantează sămânţa Cuvântului în inimile oamenilor. Apoi Duhul Sfânt, uneori reprezentat ca ploaie în Biblie, şi Hristos, Soarele Neprihănirii, fac lucrarea necesară pentru germinare şi creştere a seminţei. Dacă inimile noastre sunt tipul adecvat de sol pentru că dorim ca Isus să producă în noi roadele pe care El le dorește, sămânţa va încolţi şi va rodi în noi, iar oamenii vor începe să vadă acest lucru din felul în care trăim.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.
Iacov 1:17
La data de 24 mai 1965, un tânăr sturz cu obrajii roşii a fost prins în Illinois, în timp ce era pentru prima dată în drumul său de vară. Oamenii de ştiinţă au lipit un mic transmiţător de penele de pe spatele păsării şi apoi i-au dat drumul. Receptoarele locale au reuşit să prindă semnalele şi astfel să poată fi urmărite mişcările păsării. Sturzul călătorise deja câteva mii de kilometri de la casa sa de iarnă şi mai avea încă vreo câteva sute până când ajungea pe pământul canadian, unde urma să cuibărească. Studii anterioare arătaseră că aceste păsări călătoreau folosind stelele ca ghid.
În timp ce seara zilei în care transmiţătorul a fost ataşat se apropia, receptoarele au prins semnale care indicau faptul că pasărea luase direcţia spre nord. Oamenii de ştiinţă echipaseră un avion cu un transmiţător, astfel că au decolat imediat şi, curând, primeau semnale de la pasăre.
Nu după mult timp, ei au putut să stabilească cursul şi viteza de zbor a acesteia. Cursul era uşor spre estul nordului şi, cu ajutorul unui vânt constant din spate, pasărea călătorea cu aproape 80 km pe oră. Povestea întreagă este una impresionantă dar, pe scurt, pilotul a urmărit sturzul timp de opt ore pe cer de noapte, timp în care pasărea a trecut exact peste oraşul Chicago şi n-a pierdut nici măcar cu un grad acurateţea direcţiei. Direcţia era atât de exactă încât pilotul a putut să aterizeze, să alimenteze avionul, să prevadă unde ar fi fost pasărea deasupra mijlocului lacului Michigan şi în ce moment exact va fi acolo. Pilotul a înconjurat acel punct, iar pasărea a ajuns exact la timp.
Timp de opt ore, om şi pasăre au zburat în noapte împreună. Abilitatea omului depindea de instruire şi de tehnica mecanică atent construită. Abilitatea păsării era cumva înnăscută.
Când vom învăţa să urmăm înţelepciunea care vine „de la Tatăl luminilor”? Urmându-l pe El avem siguranţă, pentru că în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare.”