- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Aaron şi-a întins mâna cu toiagul şi a lovit ţărâna pământului; şi s-a prefăcut în păduchi pe toţi oamenii şi pe toate dobitoacele. Toată ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi, în toată ţara Egiptului.
Exodul 8:17
Aproape toate speciile de păsări şi mamifere au propriul lor tip de păduchi. De exemplu, pisicile nu au acelaşi tip de păduchi ca şi câinii, şi nici unii dintre ei nu au acelaşi tip care trăieşte pe porumbei.
Uneori, anumiți păduchi se găsesc doar într-o zonă a corpului. Păduchii care trăiesc în corpul şi pe penele aripilor unei păsări sunt diferiţi de cei care trăiesc pe capul ei. Păduchii de corp trebuie să se mişte rapid, ca să evite ciocurile păsărilor când acestea îşi curăţă penele. Pentru că păsările nu pot ajunge la penele de pe cap ca să le curețe, păduchii care trăiesc acolo sunt o specie foarte leneşă. De asemenea, păduchii de corp sunt de obicei camuflați, ca să se amestece cu culoarea corpului păsării, în timp ce cei de pe cap pot avea orice culoare. Lebedele, de exemplu, au păduchi de corp albi, şi păduchi de cap negri.
De fapt, există două tipuri generale de păduchi - păduchi care sug sânge şi care creează un disconfort mare pentru om şi animal, şi păduchi care muşcă, cum sunt cei descrişi mai sus, care, de fapt, nu-şi necăjesc gazda prea mult şi se hrănesc cu pene şi păr. Părul şi penele sunt făcute dintr-o proteină foarte dură, numită cheratină. Păduchele care muşcă - o insectă care nu creşte mai mare de 0,5 cm în lungime - are lichide digestive puternice care sunt necesare pentru a dizolva cheratina. Acest lucm este uimitor când te gândeşti că animale mai mari, care mănâncă mamifere şi păsări, nu pot digera blana şi penele.
Dacă gazda nu moare, păduchele care muşcă îşi va petrece întreaga viaţă pe o pasăre sau un animal. Dacă gazda moare, va călători la ocazie cu o insectă, cum ar fi o muscă sau un ţânţar care, întâmplător, aterizează pe gazda moartă.
Textul nostru ne spune că o plagă de păduchi a invadat Egiptul când Aaron şi-a ridicat toiagul. Unii savanţi spun că ar fi putut fi tipuri diferite de ţânţari. Dar dacă au fost păduchi, erau dintre cei care sug sânge şi cauzau mâncărimi?
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele.
1 Ioan 3:7
În timp ce creştea în captivitate un vultur auriu, un băiat şi tatăl lui au lucrat împreună ca să antreneze pasărea şi să filmeze procesul de antrenare. Prima parte a filmului a fost trasă la sfârşit, aşa că prinderea vulturului a fost filmată când toate celelalte lucruri erau terminate şi pasărea ştia ce se aşteaptă de la ea. În timp ce tatăl opera camera, băiatul l-a momit cu o capcană cu plasă în care era o veveriţă vie. Vulturul privea cu interes în timp ce stătea pe o stâncă la ceva distanţă. Apoi s-a repezit spre pradă. Când vulturul a lovit colivia, băiatul a dat drumul plasei, astfel că vulturul s-a încurcat în meşe. Cu multă luptă, băiatul a reuşit să prindă gleznele vulturului, să le lege, să strângă aripile păsării şi să o pună într-un sac.
Vulturului nu-i era frică, pentru că-l cunoştea pe cel care îl prinsese, dar era destul de supărat pe farsa care i se jucase. În timpul antrenamentului, plasa nu fusese niciodată folosită. Din acea zi, vulturul nu l-a mai lăsat pe băiat să se apropie de el, deşi a rămas iubitor şi amabil cu tatăl lui.
Curioşi în privinţa capacităţii vulturului de a recunoaşte pe băiat, grupul care a lucrat la producerea filmului a decis să afle dacă acesta îl cunoștea după trăsăturile fizice, sau după voce, sau după amândouă. Ei ştiau deja că pasărea îl putea repera pe băiat dintr-o mulţime. Dar ca să-i testeze mai mult capacitatea de observaţie, l-au îmbrăcat în femeie. Vulturul a avut nevoie de mai puţin de două minute pentru a-l găsi într-un grup de oameni, deşi era deghizat. Apoi, ca să-i testeze capacitatea de a-i recunoaşte vocea, câţiva oameni şi băiatul l-au strigat dintr-un loc ascuns de privirea vulturului. Când oamenii au strigat, pasărea părea să-şi recunoască numele. Dar numai când a strigat băiatul, vulturul a părăsit locul unde stătea şi a zburat mai aproape de locul de unde venea vocea. Experimente ulterioare au arătat că chiar după o absenţă de opt săptămâni, vulturul încă recunoştea vocea băiatului.
Vulturul a învăţat lecţia pe care ne-o predă textul nostru. Odată înșelat, el s-a hotărât să nu se mai lase păcălit a doua oară. Trebuie să învățăm şi noi această lecţie. Dacă Satana reuşeşte să ne înşele o dată, trebuie să ne hotărâm cu ajutorul lui Isus, să nu mai fim prinşi încă o dată.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii.
Efeseni 6:18
Un scriitor a numit girafa, regina savanei, pentru că, asemeni leului care este regele, girafa nu are inamici naturali. Un leu nu poate învinge o girafă, pentru că dacă ar fi să sară la gâtul sau la capul ei, cum face cu alte animale, girafa l-ar lovi de cel mai apropiat copac. Mai mult, dacă leul ar încerca să atace girafa de jos, capul i-ar fi repede lovit de una din copitele puternice ale girafei.
Dar, pentru a fi regină, girafa trebuie să manifeste ocrotire faţă de supușii ei, într-un fel. Şi tocmai acest lucru îl face. Fiind atât de înaltă, girafa acţionează ca o santinelă pentru protecţia antilopei şi zebrei, care stau aproape de ea din acest motiv. Când un leu sau un alt duşman natural al zebrei şi antilopei vine târându-se prin iarbă, girafa îl poate vedea, dar prada ţintită nu. Aşa că girafa dă alarma, ridicându-şi pur şi simplu coada. Atunci, antilopa şi zebra ştiu că un inamic se află în apropiere şi sunt atente. Poţi asemăna gâtul lung al girafei cu un periscop pe care alte animale îl folosesc ca să le ajute să vadă peste ierburi şi tufe.
Această protecţie este în mod deosebit utilă pe lângă gropile cu apă, unde animalele sunt în special vulnerabile. Dar când o girafă este în zonă, siguranța este mult mai mare.
În biblie, leul este pus să reprezinte atât regele fals, care răcneşte ca un leu, cât şi pe adevăratul rege, Isus, care este leul din seminţia lui Iuda. Regina falsă este descrisă în apocalipsa ca o femeie înşelătoare, dar adevărata regină este mireasa Regelui. Biserica - urmaşii lui Isus - reprezintă pe regina Sa şi, ca şi girafa din savană, biserica acţionează ca o santinelă pentru cei care beau din apa vieţii.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea lui.
Psalmul 37:23
În lumea animală, aproape întotdeauna există un conducător necontestat, şi care ia decizii în fiecare turmă, cireadă, stol, sau grup. De exemplu, un mascul adult al unei trupe de gorile ia toate deciziile: cine va avea grijă de nevoile sale particulare, unde va merge trupa, ce vor mânca, unde vor dormi, şi aşa mai departe.
În America de Sud sunt două păsări băştinaşe, numite trompetistul şi ţipătorul, care sunt deseori prinse şi lăsate între păsările de curte, ca să le supravegheze. În mod normal, oricare dintre aceste păsări îşi poate face treaba şi ambele sunt luptători înfocaţi. Dar când amândouă sunt puse în aceeaşi curte, are loc o interesantă împărţire a conducerii. Trompetistul îşi asumă sarcinile domestice de adunare a cârdului de păsări, iar țipătorul este responsabil cu apărarea lor. Când apare un intrus, ţipătorul îl urmărește, în timp ce trompetistul grăbeşte păsările din curte spre un loc sigur.
Într-o turmă de elefanţi, aproape întotdeauna o femelă este liderul suprem şi ea deţine autoritatea absolută asupra turmei. Un om care trăia în Africa a observat odată metoda folosită de un elefant conducător, pentru a decide direcţia în care trebuia să călătorească turma. Ea a făcut un praf fin din pământ, şi-a umplut trompa cu praf, apoi a ridicat-o spre cer. Cu un suflu puternic, a aruncat în aer un nor de praf, în timp ce turma privea în linişte încotro îl îndrepta vântul. Apoi întreaga turmă s-a întors şi a mers în singura direcţie sigură - împotriva vântului.
Este uimitor cât de multă încredere au animalele şi păsările în conducătorii lor. În cazul celor mai multe animale, ele ştiu că formează un grup care trebuie să funcţioneze ca unul singur pentru a supravieţui. Aşa e în sălbăticie. Un animal care decide să meargă de unul singur sau încearcă să meargă împotriva conducătorului, are destule probleme.
Şi creştinul aparţine unui grup care are un conducător - pe Isus - şi, de bună voie şi cu bucurie, va merge în acea direcţie. El ştie că Isus ştie cel mai bine. Când o persoană încearcă să-şi direcţioneze propria viaţă, totul poate părea să meargă bine, pentru un timp, dar la sfârşit nu este decât necaz şi tristeţe.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
El mă va înălța pe o stâncă.
Psalmul 27:5
Există o familie foarte mare de peşti mici, numită familia blenidelor. Aceştia sunt nişte peşti inteligenţi, care pot fi învăţaţi o mulţime de lucruri, cum ar fi diferenţa dintre diferite litere ale alfabetului. Ei pot fi învăţaţi să recunoască diferite culori, diferite forme şi chiar diferenţa dintre o nuanţă închisă sau deschisă a aceleiaşi culori.
Blenidele sunt foarte „proprietare”. Ele nu se aşează într-un teritoriu anume, cum fac păsările care au cuiburi. Dar poartă cu ele „un teritoriu”, un spaţiu în jurul corpurilor lor. Nici un alt peşte din familia lor nu poate să se apropie prea mult, fără a trebui să lupte sau să se retragă. Când un grup de blenide trăieşte împreună într-o zonă, ele îşi fac un sistem prin care un individ este şeful, iar toate celelalte blenide respectă teritoriul șefului, nevenind prea aproape de el.
Unul dintre multele tipuri de blenide este peştele shanny. Peştele shanny a fost folosit pentru cercetări cu mult timp înaintea majorităţii celorlalți peşti. Acum o sută de ani, un om din Anglia avea un acvariu. El a observat că peştele shanny devenea agitat când se apropia timpul refluxului, deşi nu era deloc în apropierea mării şi a efectelor reale ale mareei. Atunci, naturalistul a aşezat o piatră mare în acvariu, în aşa fel încât vârful îi ieşea la suprafaţă. Când a venit timpul pentru reflux, peştele shanny a urcat pe piatră afară din apă şi a aşteptat apropierea timpului fluxului, când s-a lăsat din nou în apă. Acest obicei îl avea pentru că trăise mulţi ani undeva unde refluxurile lăsau peştii pe stânci. Peştii shanny au un aparat special care le permite să supravieţuiască scurte perioade de timp afară din apă. Peştele shanny avea nevoie de această experienţă chiar şi în acvariu ca să se simtă ca acasă. El devenise dependent de statul pe stâncă şi când valurile mării erau absente.
Şi noi avem nevoie de o stâncă astăzi, nu-i aşa? O stâncă este un lucru solid, neschimbător, de care se poate depinde. Cu atât de multă lipsă de dependenţă în lumea noastră, avem nevoie de aşa ceva. Şi există o stâncă la care putem merge. Această stâncă este Isus. Odihnindu-ne în El, nu vom mai fi purtaţi de mareele lumii.