
Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi. Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete. Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.
Cântarea cântărilor 2:1-3
Tipul de plantă la care ne gândim atunci când citim numele ei în Biblie este deseori destul de diferit de cea care creştea în Țara Sfântă. De exemplu, traducătorii Bibliei au folosit cuvântul trandafir ca să identifice o floare despre care oamenii de ştiinţă credeau că este narcisa, brânduşa sau, probabil, şofranul. Trandafirul din Saron ar putea fi o floare care creşte pe câmpia Saronului, care se află între muntele Carmel şi actualul oraş Tel Aviv.
Un alt exemplu este crinul la care S-a referit Isus în Predica de pe Munte. Cuvântul ebraic shushan, care este tradus cu „crin”, se poate referi la lotus, lalea, brânduşă de toamnă, stânjenel, gladiolă şi anemonă, între altele. S-ar putea să fi fost oricare dintre ele, acoperind coastele dealurilor în perioada din an în care Isus a atras atenţia ascultătorilor Lui la slava „crinilor de pe câmp” (Matei 6:28, 29).
Copacii din Biblie cauzează unele probleme de nerezolvat. De exemplu, sicomorul, în care Zacheu s-a urcat ca să-l vadă pe Isus mai bine era, de fapt, un smochin sicomor şi nu sicomorul dud pe care îl cunoaştem noi. Sicomorul din Biblie avea ca fructe nişte smochine de calitate inferioară.
Pentru cei mai mulţi dintre noi nu contează prea mult numele botanic al copacului în care s-a suit Zacheu, nu-i aşa? Ceea ce este important este că el l-a văzut pe Isus, iar Isus l-a acceptat.
În acelaşi fel, nu contează că trandafirul din Saron, crinul din vale, sau crinii de pe câmp nu sunt aceleaşi flori cum am crezut noi. Punctul principal este că fiecare floare este frumoasă şi fiecare dintre ele îl reprezintă pe Isus şi caracterul Său, care are frumuseţea şi gingăşia combinată a fiecărei flori de pe pământ; pentru că în Isus noi privim „slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru” (isaia 35:2).
Apoi noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
1 Tesaloniceni 4:17
Într-o zi de primăvară timpurie mergeam cu maşina printr-o vastă zonă aridă acoperită cu arbuşti, în sudul Texasului. Într-un loc, am început să observ mulţi şoimi zburând deasupra copacilor. Era imediat după nouă dimineaţa şi, cu cât mergeam mai departe, cu atât vedeam mai multe păsări, până când mi-am dat seama că eram chiar în toiul dimineţii de decolare pentru migrare a şoimilor. Sute din aceste păsări părăseau copacii în care petrecuseră noaptea şi zburau în sus, să se alăture tovarăşilor lor care erau deja în aer, ridicându-se cu toţi ceilalţi în spirale ascendente.
Cât vedeai cu ochii erau şoimi care se ridicau în aer, câştigând înălțime şi unindu-se în stoluri spiralate. Erau zeci de mii, cei mai mulţi fiind şoimi cu aripile larg deschise, toţi zburând în cerc, sub forma unei spirale, în sens invers acelor de ceasornic, ridicându-se pe aerul cald, care mergea în sus.
Era o privelişte magnifică să urmăreşti un singur şoim, să-l vezi cum pleacă din copacul în care dormise şi-şi deschide aripile în aer îndreptându-se spre un stol mic, care deja zbura cu alte stoluri, deasupra lui. Acel grup mic, după ce câştiga altitudinea de care avea nevoie, aluneca, fără să mişte o pană, spre stolul gigantic, spiralat, care număra mii de păsări şi arăta foarte asemănător cu un uriaş nor de tornadă.
Acest stol imens, împreună cu celelalte, se mişca încet dar sigur spre nord şi spre est, în direcţia de migrat. Păsările încă nu-şi mişcau aripile, ci lăsau aerul cald ascendent să le poarte în timp ce urcau şi se apropiau de casa lor de vară din nord.
Acel stol migrator m-a făcut să mă gândesc la poporul lui Dumnezeu când iarna acestui pământ va trece şi Isus va reveni. Atunci, ca şi şoimii care se ridicau în zborul lor spre căminurile lor din nord, poporul lui Hristos se va înălţa în aer, ca să-L întâlnească pe Isus şi, cu familia şi prietenii răscumpăraţi, să călătorească spre cer cu El. Eu abia aştept asta!
Un copac şi tot are nădejde: căci când este tăiat, odrăsleşte din nou şi iar dă lăstari.
Iov 14:7
Metusalah este cel mai bătrân copac, dar un alt copac, Patriarhul, are cea mai mare circumferinţă. Ei sunt cele mai bătrâne fiinţe de pe pământ în viaţă, nişte pini cu conuri ţepoase, care cresc în munţii din vestul Statelor Unite. Unii dintre aceşti copaci par să aibă 5000 de inele de creştere, supravieţuind vitregiilor mediului lor, la 3200 km deasupra nivelului mării. În timp ce trunchiul poate avea 3,5 m în diametru, copacul are o înălțime mai mică de 10 m.
Deşi aceşti pini duri şi deformaţi i-au informat pe oamenii de ştiinţă mult despre trecutul pământului, ei au ridicat şi multe întrebări. Au fost ei acolo în timpul potopului? Se pare că da, din moment ce numărul de inele al tulpinei este un indicator al numărului sezoanelor de creştere. Au supraviețuit ei acelei furtuni a furtunilor, cu atât de mult timp în urmă, ținându-se bine de vârfurile munţilor, la fel de tenace ca şi astăzi?
Din moment ce creşterea acestor copaci determină diferenţele anuale de umiditate în climatul rece şi uscat în care trăiesc, inelele de copac ne spun mult despre condiţiile de creştere din fiecare an, de acum o mie de ani. Unele inele sunt atât de înguste încât nu pot fi văzute cu ochiul liber - un copac avea 1100 de inele în 12 cm.
Ceea ce este dificil de înţeles este modul în care aceşti patriarhi au reușit să trăiască atât de mult. Cei mai bătrâni se găsesc acolo unde condițiile de creştere ar putea fi, de obicei, considerate imposibile - 2800 m deasupra nivelului mării, pe teren abrupt şi pietros, care oferă foarte puţin sol şi ploaie puţină. Toţi copacii care au mai mult de 1500 de ani au coaja atât de tare încât este aproape ca piatra.
Nu ne putem imagina o persoană care a trăit o mie de ani, dar înainte de Potop, un om, Metusalah, după numele căruia este numit cel mai bătrân pin cu conuri cu ţepi, a trăit aproape atât. În comparaţie cu el, noi suntem, cu siguranţă, doar rămurele fragede. Dar Creatorul care susţine pinul cu conuri cu ţepi a promis să dea celor care îl acceptă pe Isus, o viaţă nouă, care nu va înceta.
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor.
Isaia 53:6
În timpul primăverii, vacile se luptă unele cu altele până când una iese victorioasă asupra tuturor celorlalte din cireadă. În Norvegia, fermierul priveşte atent această luptă. Imediat ce a fost stabilită câştigătoarea, el atârnă repede un clopot în jurul gâtului ei. Din acel moment, „vaca cu clopot” este conducătorul necontestat al cirezii. Dacă vaca cu clopot este vândută sau moare, fermierul, pur şi simplu, atârnă clopotul de gâtul alteia şi toate vacile îşi transferă ascultarea către acest nou conducător, pentru că au învătat să asocieze conducătorul cu clopotul.
În Elveţia, fermierii de pe Valea Ronului îşi aduc vacile cu clopot la un iarmaroc, unde sunt susţinute concursuri pentru a se decide care este „regina” tuturor vacilor de frunte.
Poate cel mai bun exemplu de ascultare a animalelor faţă de conducătorul lor este cel demonstrat de oi. La fermele mari de oi, toate oile pot fi controlate de un foarte mic număr de oi conducătoare numite „clopotari”. Clopotarul este, pur şi simplu, o oaie dotată cu ceva mai multă siguranță de sine. Când o astfel de oaie este introdusă în turmă, întreaga turmă o acceptă imediat pe post de conducător. Unchiul meu a fost păstor în Wyoming, unde foloseau deseori o oaie neagră ca oaie conducător. Era mai uşor astfel să se ţină în evidenţă oile conducătoare, pentru că restul turmei erau albe.
Turma îşi urma clopotarul indiferent unde acesta o conducea. Când venea sezonul de export, clopotarul îşi conducea turma în camioanele care aşteptau şi sărea înăuntru. Oile o urmau imediat. Când camionul se umplea, fermierul semnaliza oii cu clopot, care sărea afară, înainte ca celelalte să-şi dea seama ce se întâmplă.
Fiinţele omeneşti, ca şi oile, sunt uşor de dus în rătăcire. Dar putem avea deplină încredere dacă conducătorul nostru este Isus, care ne-a avertizat să ne ferim de profeţi mincinoşi care vin la noi „îmbrăcaţi în haine de oaie” (Matei 7:15).
Şi credinţa este... o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.
Evrei 11:1
Există mai mult de 2000 de specii de cari în lume, dintre care foarte puţini cresc mai mult de 0,5 cm. În stadiul de larvă, cei mai mulţi dintre ei se hrănesc cu lemn, exact sub scoarţa copacului. În cele din urmă, larvele se dezvoltă în adulţi, trec prin scoarţă şi zboară, ca să-şi aşeze cuibul în alt copac.
Fiecare specie are obiceiuri diferite, incluzând o preferinţă pentru tipul de copac din care se hrăneşte. Ca să găsească copacul dorit, gândacul foloseşte un organ foarte sensibil la miros, cu care detectează mirosul unui copac din specia adecvată, apoi zboară direct la el, se îngroapă în lemn şi începe să producă modelul de tunel specific soiului său. Fiecare tip de car poate fi identificat după designul sistemului lui de tuneluri.
Carii au familii mari şi copacul ales devine curând căminul unui număr mare de urmaşi. Ca să contribuie la creşterea populaţiei, un mascul poate avea trei sau patru duzini de soţii sau o femelă poate avea câţiva soţi. Când un mascul ocupă un nou copac, el emană un miros, spun oamenii de ştiinţă, care poate spune femelelor din vecinătate unde se află, cât de mare este copacul, cât de bun este lemnul şi cât de mult a mai rămas de mâncat. Dacă propunerea este atractivă pentru femele, ele îşi vor găsi drum spre tunelul masculului şi se vor muta înăuntru.
Carii trebuie să aibă încredere în miros, care este compus din molecule mici, purtate de vânt. Nu există prea multă substanţă din el, dar pentru un car este dovada suficientă de care are nevoie ca să găsească un cămin permanent.
Textul de astăzi spune: „credința este... o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” În acest sens, carul ne învaţă o lecţie. El nu vede noul copac în care merge. Singurul mod prin care ştie că este acolo, este prin mărturia mirosului. Există multe promisiuni pe care Dumnezeu ni le-a făcut nouă despre care doar credinţa ne spune că este aşa. Dar noi trebuie să ne bazăm pe ele, aşa cum carul merge la copac şi îşi dă seama că se poate bizui pe el.