Această carte se concentrează pe primele trei capitole ale Genezei. Autorul afirmă că tot restul Bibliei își găsește sensul în contextul construit de aceste capitole. Cu alte cuvinte, nu cunoaștem Biblia cu adevărat până nu înțelegem ce spun aceste capitole. Pentru a-L înțelege pe Dumnezeu, pe noi înșine și lumea noastră, trebuie să înțelegem aceste capitole. Ele explică nu doar cum am ajuns la existență, ci și de ce.
Mai mult, potrivit autorului, în istoria Creației „găsim sensul căsătoriei și al familiei, al responsabilității, al muncii și al odihnei Sabatului”. Și, de fapt, „datorită a ceea ce Geneza 3 ne spune despre căderea în păcat, putem să înțelegem nevoia noastră de un Mântuitor și motivul dependenței noastre de harul lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei se întemeiază pe evenimentele din Geneza 1-3.”
L. JAMES GIBSON a obținut un doctorat în biologie la Universitatea Loma Linda, în 1984. În același an, s-a alăturat Institutului de Cercetare în Geoștiință, al cărui director a devenit 10 ani mai târziu. Principalele sale interese includ biologia istorică și relația dintre Creație și știință. A scris diverse articole și este autorul mai multor capitole din diverse cărți, a participat la numeroase conferințe pe tema relației dintre credință și știință pe șase continente și este editorul jurnalului Origins.
De ce aceste narațiuni povestite acum două mii de ani continuă să ne suscite interesul și astăzi? Ce au în comun interesele și problemele noastre cu cele ale destinatarilor lor inițiali?
În ciuda acestei enorme distanțe în timp și spațiu, lumea în care Învățătorul Și-a povestit parabolele rămâne, în fond, foarte asemănătoare cu a noastră. În lumea noastră, ca și în Palestina primului secol, continuăm să facem pâine cu drojdie, să gătim cu sare, să condimentăm cu muștar și să pescuim cu năvoade. Continuăm să bem și să mâncăm (unii prea mult, alții prea puțin), să cumpărăm și să vindem, să ne căsătorim… Și la fel ca atunci, și astăzi este mai ușor să pierdem o monedă, un animal domestic sau un fiu decât să-i recuperăm. Soarele continuă să strălucească și peste cei buni, și peste cei răi, iar ploaia continuă să cadă (sau să nu cadă) și peste cei drepți, și peste cei nedrepți. Neghina crește încă în lanul de grâu și o mare parte din recoltă se pierde la fiecare seceriș pe sol stâncos, printre spini și pe drumuri…
În țările noastre, încă există soldați, colectori de impozite, preoți și comercianți, bogați nechibzuiți și cerșetori amărâți, regi care călătoresc și invitați egoiști, farisei pioși și angajați inutili, judecători nedrepți și văduve impertinente, administratori lipsiți de scrupule și datornici rău-platnici, patroni arbitrari și șomeri care nu sunt recrutați nici la prima oră, nici la a doua, nici la unsprezecea.
În jurul nostru, încă mai sunt prieteni agasanți, manageri profitori, căutători de perle, băieți ai tatei capricioși, hoți care operează noaptea și jefuitori care acționează în plină zi.
Și astăzi mai sunt, dar la un nivel mai înalt, accidente cu victime, mulți martori indiferenți și foarte puțini samariteni. Și astăzi oameni de afaceri milionari mor de infarct înainte să apuce să-și inaugureze noile companii, iar tineri nebuni risipesc moștenirea familiei și sfârșesc într-o cocină tragică, provocându-le o suferință adâncă părinților lor disperați și o ranchiună iremediabilă fraților lor mai mari.
Astăzi, ca și atunci, pentru a-i hrăni pe cei înfometați, ar trebui să înmulțim pâinile și peștii sau să transformăm pietrele în pâini. Sau, ceea ce ar fi un miracol și mai mare: să ajungem să împărțim și cu alții ceea ce avem…
Lumea noastră, mai mult decât cea din primul secol, este plină de nedreptate, violență, indiferență și durere. Este plină de războaie și de vești de războaie; o națiune se ridică împotriva altei națiuni și o împărăție contra altei împărății, cei mari împotriva celor mici și cei mici împotriva celor mari. Lumea noastră, sătulă de știri rele și de previziuni sumbre, are nevoie mai mult ca niciodată de cuvinte de speranță. Lumea noastră, plină de discursuri goale, are nevoie mai mult ca niciodată de mesajele lui Isus.
Parabolele Sale sunt astăzi tot atât de pertinente, sau impertinente, ca atunci când au fost rostite pentru prima dată.
Învățătorul n-a avut timp să scrie o carte. Sau poate S-a decis să n-o facă. Singurele Sale scrieri cunoscute au fost cele trasate pe nisip. Dar El a trăit cu intensitate, iar viața Sa este mai importantă decât toată literatura pe care ar fi putut să ne-o lase.
Discipolii Săi ne-au lăsat patru scurte compilații ale amintirilor lor: întâlniri personale, diverse povestiri uimitoare, câteva cuvântări și aceste parabole. Totuși, cu acestea, Învățătorul a devenit mai mult decât un autor – a devenit o autoritate.
Roberto Badenas (n. 1943) este licențiat în filologie modernă și teologie, are un master în filologie clasică și este doctor în teologie. A predat și predă în continuare teologie și materii conexe la Seminarul Adventist din Sagunto, Spania, la Seminarul Adventist din Collonges-sous-Salève, Franța, și la Seminarul Adventist din cadrul Universității Andrews, Michigan, Statele Unite. De-a lungul timpului a mai ocupat poziția de decan al Departamentului de teologie din cadrul seminarului din Franța și pe aceea de președinte al Comitetului de Cercetări Biblice din cadrul Diviziunii Euro-Africa a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. A publicat numeroase cărți, dintre care una a fost tradusă și în română și publicată la Editura Viață și Sănătate: Întâlniri (2015).
Predica de pe Munte reprezintă binecuvântarea Cerului pentru lume - un glas venit de la tronul lui Dumnezeu. Ea a fost dată spre a fi pentru omenire legea datoriei și lumina Cerului, speranță și mângâiere în descurajare, bucurie și alinare pe cărările vieții și în mijlocul tuturor dificultăților. În Predica de pe Munte, Prințul predicatorilor, Maestrul Învățător, rostește cuvintele care I-au fost încredințate de Tatăl. Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Muntele Fericirilor își vor păstra puterea de influență de-a lungul tuturor timpurilor. Fiecare frază este un giuvaer din tezaurul adevărului.
Profeți și regi, a doua carte din seria Istoria umanității din perspectivă creștină, continuă istoria începută în primul volum. Scopul ei nu este acela de a prezenta o cronică sau un raport istoric sistematic, ci, mai degrabă, o suită de evenimente și de personalități care au marcat viața religioasă și politică a poporului Israel, așa cum sunt revelate de Sfânta Scriptura.
Dintr-un popor unit și înfloritor, Israel ajunge o națiune risipită printre neamuri, apoi o rămășiță întoarsă în țară, să reclădească pe temeliile străbune și să aștepte împlinirea făgăduințelor de restaurare definitivă prin Mesia, Răscumpărătorul și Împăratul dorit. Dar venirea și viața Lui costituie tema următorului volum al seriei.
În urcușurile și coborâșurile vieții acestor oameni regăsim experiențele noastre și, mai ales, descoperim intervențiile aceluiași Dumnezeu care conduce istoria omenirii în ansamblul ei, dar are un plan deosebit pentru viața fiecărui om.
Cea mai proeminentă caracteristică a adventismului este convingerea că adevărul nu este static, ci progresiv. Adventiştii continuă să caute, să cerceteze, să asculte, să revizuiască, să studieze şi să se roage, având convingerea că Dumnezeu poate să-i lumineze şi să le lărgească înţelegerea pe care şi-au format-o despre istoria mântuirii.
Cartea creionează traseul adventismului pornind de la criza Marii Dezamăgiri (1844) şi întrebarea: „Ce este adventist în adventism?”, continuând cu criza predicării Evangheliei (Minneapolis, 1888) şi întrebarea: „Ce este creştin în adventism?” şi încheind cu criza generată de controversa modernist-fundamentalistă (1920), care s-a concentrat în jurul întrebării: „Ce este fundamentalist în adventism?”. Cele trei întrebări au fost reînviate de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XX-lea, iar răspunsurile au asigurat direcţiile majore de dezvoltare ale teologiei adventiste de după anii '50.
În căutarea identităţii reprezintă prima încercare de a realiza un studiu cuprinzător asupra dezvoltării teologiei adventiste. Teza este aceea că identitatea specifică adventismului de ziua a şaptea nu este dată nici de acele doctrine care fac notă distinctivă, nici de acele convingeri împărtăşite cu alţi creştini, ci constă mai degrabă într-o combinare a ambelor seturi de înţelegeri, analizate în contextul marii lupte.