Reforma intre cruce și semilună. O perspectivă a contribuției Islamului la consolidarea Protestantismului ne prezintă, prin ochii adevăratei filosofii a istoriei, modul providențial în care Dumnezeu lucrează în pofida geopoliticii și a echilibrelor de putere. În cadrul marii lupte răul devine, până la urmă, slujitorul lui Dumnezeu.
Lucrarea abordează raporturile reale și, mai ales, imaginare dintre reformatorii protestanți și Islamul otoman în secolul al XVI-lea, o vreme în care Mântuitorul era așteptat să vină. Atacurile repetate ale Antihristului (un corn - Biserica Romană, celălalt corn - Islamul) anunțau revenirea lui Isus.
Incursiunile otomane în Europa „biciul lui Dumnezeu” („Flgelum Dei”) apar în momentele cheie ale genezei Protestantismului. Turcii atacă aparent pentru că vor să domine lumea, însă, în planul lui Dumnezeu, ei năvălesc în Europa în momentul în care puterea Scaunului de la Roma este pe punctul de a distruge din fașă mișcarea protestantă. Astfel, în marele plan al istoriei, ei salvează poporul lui Dumnezeu. Carol Quintul nu putea lupta concomitent pe două fronturi, cu turcii și cu protestanții. Mai mult, din punct de vedere imagologic, studiul aprofundează profilurile corifeilor Reformei și modul în care aceștia s-au raportat la „El Gran Turco”. Ei au ales mai degrabă „turbanul sultanului decât tiara papei”.
Isus nu a trecut neobservat cât a trăit pe acest Pământ. Întâlnirea, fie și întâmplătoare, cu El avea un impact puternic. Pe unii oameni îi transforma în ființe noi, în timp ce pe alții îi înverșuna și îi tulbura prin forța cuvintelor Sale. Dar nimeni nu rămânea impasibil în prezența Sa.
Și astăzi învățăturile Sale trebuie să aibă același efect. Întâlnirea noastră cu El pe paginile Scripturii trebuie să ne schimbe. Sau cel puțin să ne pună pe gânduri.
Pentru aceasta, autorul Emil Lazăr caută, în cele două volume ale cărții Isus, dincolo de aparențe, să ni-L descopere pe Isus așa cum a fost El, printre oamenii și mentalitățile timpului Său. Și urmându-L, înțelegându-L în contextul în care a trăit, să găsim noi semnificații ale existenței noastre acum și aici.
Acum , la anul 100, suntem atât de privilegiaţi. Pe umerii înaintaşilor noştri, am ajuns să avem drumul nostru. Noi, cei de astăzi suntem chemaţi să continuăm acest drum. Să lăsăm şi noi urme pentru ca, dacă vor mai fi şi alţii care vor veni după noi, să ştie încotro. În galeria celor care aleargă, nu ei sunt importanţi, ci împlinirea scopului pentru care aleargă. Noi contribuim cu ce putem. Numai Dumnezeu, care vede viitorul, poate înmulţi puţinul nostru, poate depozita într-un vas slab ceva de valoare. Mă întreb sincer uneori: ne ridicăm oare la înălţimea chemării noastre şi a vremurilor pe care le parcurgem? Cel mai probabil, nu. Mă mângâi totuşi cu ideea că s-ar putea ca acesta să fie contextul în care gloria merge numai la Dumnezeu. E atât de uşor să te feliciţi pentru câte o reuşită. Şi totuşi, cine este onest cu sine nu se poate gândi prea departe. Ce bine spunea Nicolae Iorga, într-o autobiografie din care am citit nu de mult: „Ne cunoaștem prea bine ca să ne lăudăm prea mult.” Asta îmi aduce aminte de Isaia, care spunea că „numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” (Isaia 2:11,17). Să nu uităm că „Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul” (Matei 23:10).
Prof. univ. dr. habil. Laurenţiu-Florentin Moţ
Rectorul Universităţii Adventus
Durerea rămâne, până la urmă, numitorul comun al umanităţii noastre. Deşi nu o dorim, deşi fugim de ea şi căutăm să îi limităm efectele şi durata, ea rămâne mereu aproape de noi, este parte din existenţa noastră efemeră.
Din păcate însă, la fel ca multe alte lecţii importante ale vieţii, lecţia suferinţei nu se învaţă la şcoală şi nici nu se predă la universitate. Dintre toate religiile şi filozofiile lumii, creştinismul are o perspectivă unică asupra subiectului suferinţei. Dumnezeu Însuşi S-a întrupat în „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” pentru a putea ca, într-o zi, să şteargă „orice lacrimă” din ochii copiilor Săi. Şi, până atunci, El străbate alături de noi tot acest drum, ca să ne fie mai uşor.
Cartea În fața suferinței ne spune în mod magistral cum să trăim cu durerea, cum să facem faţă situaţiilor dramatice din viaţa noastră şi, mai ales, cum să nu renunţăm la speranţă. Într-o lumea a îndoielilor şi a nesiguranţei, Cuvântul plin de pace al lui Dumnezeu rămâne singura certitudine absolută. O certitudine pe care merită să o experimentezi şi tu.
Roberto Badenas este doctor în Teologie al Universităţii Andrews (Michigan, SUA), specialist în filologie biblică şi profesor de Noul Testament.
Autor al mai multor lucrări, cărţile sale Dincolo de lege, Povestitorul de parabole şi Întâlniri (cea mai cunoscută lucrare de până acum, tradusă şi editată în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, română şi catalană) fac parte din seria „Semillas de Esperanza” (Seminţe de speranţă).