DIAVOLUL ȘI NEANTUL
Într-un astfel de pustiu al morții și al neantului, Dumnezeu Își întemnițează dușmanul suprem. Ca în Apocalipsa 12:9, și în Apocalipsa 20:2 este numit „balaur, (…) șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana”. Dintre cei trei dușmani ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:13), balaurul este singurul supraviețuitor. Ceilalți doi – fiara care a ieșit din mare și cea care a ieșit din pământ (profetul mincinos) – au fost distruși și, odată cu ei, și ultimii împărați ai pământului.
„Cheia Adâncului”, care fusese în posesia stelei căzătoare, prințul pământului (Apocalipsa 9:1), se reîntoarce acum la îngerul lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:1). Pasajul face aluzie la starea pământului dinainte de creație. În spatele textului grecesc al Apocalipsei, se află același cuvânt ebraic folosit în Geneza 1:2 – tehom „Adânc”. Diavolul este aruncat într-un astfel de mediu.
Pământul a revenit la starea lui inițială, în care era pustiu și gol. Dumnezeu este absent; la fel și viața. Cerul l-a condamnat pe Satana la pustietate, după cum șarpele fusese pedepsit să se târască în țărână (Geneza 3:14). Nu mai are pe cine să seducă acum. Spre deosebire de situația din Geneza, nu mai are pe cine să ispitească. Răul este, astfel, neutralizat.
Aici găsim o lecție de speranță, la care se făcea deja aluzie prin ritualul de Kippur, în cadrul căruia țapul pentru Azazel, reprezentându-l pe Satana, era trimis în pustiu (Leviticul 16:20-22), ca parte a ritualului de mântuire. Expulzarea celui rău, prefigurată în ritualul țapului pentru Azazel, încheia ispășirea păcatelor poporului și purificarea sanctuarului.
Evanghelia după Ioan dă glas aceleiași profeții. Isus vorbea despre „judecata lumii acesteia”, când „stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31; cf. 16:11). De asemenea, tradiția iudaică dezvoltă ideea aceasta în cartea 1 Enoh, unde Dumnezeu îi poruncește lui Rafael să-l lege pe Azazel și să-l izgonească în pustiu12. La rândul lui, Daniel, care asociază judecata cu ritualul Kippurului (Daniel 8)13, trebuie să fi făcut aluzie, în viziunea judecății lui Dumnezeu din „timpul sfârșitului”, și la celălalt aspect al mântuirii, adică la expulzarea lui Azazel, Diavolul, în tehom-ul
pustiului.
Apocalipsa vorbește despre această expulzare ca despre un eveniment concret, care va avea loc la un anumit moment în istorie. și va ține 1 000 de ani. În contextul Apocalipsei, un astfel de număr rotunjit este simbolic. „Miile” care însumează 144 000 semnifică mulțimi. În tradiția ebraică, numărul 1 000 reprezintă adesea conceptul de mulțime14. Un astfel de simbolism se poate aplica și timpului: „Mai mult face o zi în curțile Tale decât o mie în altă parte” (Psalmii 84:10) sau „înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Psalmii 90:4). De asemenea, în cartea Eclesiastul, versetul: „Și de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel de om, fără să se bucure de fericire” (Eclesiastul 6:6) este un ecou al versetelor precedente: „Chiar dacă un om (…) ar trăi mulți ani, oricât de mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i se satură sufletul de bunătățile agonisite de el (…), eu zic că o stârpitură este mai fericită decât el” (vers. 3).
În lumina unor astfel de versete, avem motive puternice să interpretăm numărul 1 000 ca desemnând „mulți ani”. În mod semnificativ, sfârșitul versetului pune în contrast cei „o mie de ani” cu „puțină vreme” (Apocalipsa 20:3), confirmând încă o dată ideea că 1 000 înseamnă „mulți”.
Profetul Isaia a avut o viziune similară. Într-un pasaj numit de comentatori „mica apocalipsă” (Isaia 24; 25), profetul descrie starea de pustiire în care se află „pământul”, un cuvânt-cheie în pasaj (apare de 16 ori), și o identifică cu tohu „fără formă”, starea pământului înainte de creație (Isaia 24:1,10; cf. Geneza 1:2*). Și aici, profetul anunță judecata lui Dumnezeu împotriva lui Satana și a supușilor acestuia: „În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oștirea de sus, iar pe pământ, pe împărații pământului” (Isaia 24:21). Ca și în Apocalipsa, profetul vorbește de o întemnițare pentru o perioadă îndelungată – „un mare număr de zile” (vers. 22) –, care confirmă modul nostru de interpretare a pasajului din Apocalipsa 20:3 în termenii unei perioade lungi de timp.
Apocalipsa nu spune clar ce se va întâmpla pe pământ în timpul mileniului. Ceea ce contează este că, pentru un timp definit în mod simbolic de Apocalipsa drept o perioadă lungă, răul nu va avea nicio putere asupra oamenilor. Conotația simbolică a celor 1 000 de ani nu exclude posibilitatea ca aceștia să fie ani literali. Însă accentul nu cade pe durată. În acest punct din istorie, din perspectiva veșniciei, timpul este conceptualizat diferit.
În același timp însă, 1 000 de ani reprezintă aproximativ vârsta primei generații de oameni care au trăit înainte de potop (Adam, 930 ani; Iared, 962; Metusala, 969; Noe, 950 etc.). Menționarea unei „mii de ani” semnifică o întoarcere la epoca antediluviană, la vremea Grădinii Edenului. Cartea lui Isaia folosește același limbaj (Isaia 65:17) atunci când prezintă speranța că vor fi iarăși „ceruri noi și un pământ nou”. Capitolul respectiv descrie acea lume nouă în termenii epocii de aur de dinainte de potop. Pe vremea aceea, să mori la 100 de ani însemna să mori de tânăr (vers. 20), iar oamenii trăiau la fel de mult ca arborii (vers. 22).
Pasajul nostru ar putea deci să anunțe o întoarcere la acea epocă de aur în care viața era bună și lungă. Mileniul ar reprezenta, așadar, primii pași ai omenirii în eternitate.
NOTE
12. 1 Enoh 10:4,5; cf. 88:1.
13. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 133-140.
14. Psalmii 91:7; 119:72; 1 Cronici 16:15; Eclesiastul 7:28.
* În toate pasajele biblice la care face trimitere autorul, ebraicul tohu este tradus prin „pustiu”. (n.r.)