POTIRELE LUMII
(Apocalipsa 15 – 18)
SFÂRȘITUL KIPPURULUI
Înainte însă de a începe toată această desfășurare, autorul ne aduce din nou în contextul liturgic al templului ceresc. Viziunea profetică trece dincolo de cele șapte potire, descriind victoria finală a lui Dumnezeu. Ioan vede mai întâi o mare de sticlă (Apocalipsa 15:2), imagine întâlnită deja în contextul templului (Apocalipsa 4:6), reprezentând apele primordiale învinse în procesul creației1.
Următoarea scenă ne duce în imensa mulțime a celor mântuiți (Apocalipsa 15:2-4). Profetul îi vede, ca și pe israeliți în Exodul, stând lângă niște ape, cântând cântarea lui Moise (Exodul 15) și celebrând victoria lui Dumnezeu asupra dușmanilor.
După această viziune a victoriei, profetul privește înapoi la cei șapte îngeri, înainte ca ei să-și înceapă misiunea devastatoare. Profetul îi vede ieșind din templu îmbrăcați în veșmintele tradiționale pe care le purtau preoții în Ziua Ispășirii: haine de in curat (Apocalipsa 15:6; cf. Leviticul 16:4). Scena ne amintește de ritualul care marca sfârșitul ceremoniei de Kippur: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în Sfântul Locaș, până va ieși din el. Să facă ispășire pentru el și pentru casa lui și pentru toată adunarea lui Israel” (Leviticul 16:17).
Într-adevăr, acum, „Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui” (Apocalipsa 15:8). Nimeni nu mai poate pătrunde în el, dat fiind că serviciul de ispășire s-a încheiat. Același fenomen a avut loc și la finalizarea cortului din Exodul. Norul prezenței lui Dumnezeu a umplut sanctuarul și nimeni nu a mai putut intra în el (Exodul 40:35). Pasajul din Exodul reflectă limbajul folosit în relatarea creației. Aceeași expresie, „a sfârșit lucrarea”, care încheie pasajul creării lumii (Geneza 2:2), apare și în Exodul 40:33.
Sfârșitul construcției sanctuarului este o paralelă la sfârșitul creării lumii. Dumnezeu onorează ambele momente cu prezența Sa. Evenimentul apocaliptic face aluzie deci la încheierea activității de creare a lui Dumnezeu, fiind un alt mod de a sugera încheierea procesului de curățire care caracterizează Kippurul. De fapt, am ajuns la finalul judecății. Sentința este pecetluită, adevăr reținut în liturghia Kippurului. Rugăciunea care încheie Kippurul, rostită la apusul soarelui, ne’ila „încheiere”, este asociată de Talmudul de la Ierusalim cu închiderea templului ceresc. Întrucât Kippurul vine după o perioadă de 10 zile de probă, în tradiția iudaică se consideră că, în timpul rugăciunii ne’ila, „concepțiile, destinele și judecățile noastre sunt pecetluite”2. Este interesant că termenul hotmenu „sigilează-ne!”, care este inclus în ne’ila, a ajuns să fie, mai târziu, urarea tradițională de Kippur – Hatima tova „Să fii sigilat bine!”.
Apocalipsa, la rândul ei, face aluzie la această tradiție a momentului în care destinul fiecărei persoane este pecetluit. Dumnezeu nu mai poate ierta. Chiar intervenția lui Mesia și evocarea jertfei Sale nu mai sunt de niciun folos.
Nu putem înțelege această „duritate” a lui Dumnezeu, care nu se împacă deloc cu imaginea unui Dumnezeu „plin de îndurare și milostiv” (Exodul 34:6). Motivul este că, pentru mulți creștini, noțiunea unui Dumnezeu al dragostei s-a diluat într-o formă de sentimentalism care nu mai are nicio legătură cu realitatea istorică. Însă, după cum afirmam mai sus, întrucât este reală, întrucât este un eveniment, mântuirea este limitată. Dacă ar fi fost altfel, speranța biblică nu ar fi nimic altceva decât o idee fără sens sau o emoție. Însă refuzul lui Dumnezeu de a mai interveni de la un anumit punct încolo indică realitatea existenței Sale și a acțiunii Sale în istorie. Toate evenimentele istorice sunt finite și limitate de timp și de circumstanțe.
Putem explica și la nivel omenesc refuzul lui Dumnezeu de a mai interveni dincolo de un anumit punct. Tiparele noastre de gândire și de acțiune ne hotărăsc destinul. Pecetluirea acestui destin de către Dumnezeu nu este decât o recunoaștere a faptului că nu mai există cale de întoarcere. Păcătuind constant, atingem un punct de la care pocăința nu mai este posibilă. Nu mai putem schimba ceea ce suntem. Procesul își va atinge împlinirea finală în timpul sfârșitului, când fiecare își va fi stabilit soarta prin repetarea deliberată a propriilor alegeri.
Acest principiu apare mai târziu în Apocalipsa sub formă de maximă: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe, cine este întinat să se întineze și mai departe, cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22:11). Unele dintre cele șapte plăgi care urmează să vină se încheie cu observația dezamăgită a profetului: „Și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (Apocalipsa 16:9; cf. vers. 11,21).
Orice temere am avea și orice speculație am face cu privire la timpul acestei pecetluiri, sunt neavenite. Nu am ajuns încă acolo. și simplul fapt că ne facem griji în privința aceasta înseamnă că încă mai avem timp să ne pocăim. Ziua în care nu va mai fi nicio speranță va fi ziua în care vom alege să nu mai sperăm.
NOTE
1. Psalmii 136:6; Isaia 40:12.
2. Vezi Talmudul de la Ierusalim, Berakot 4.5.