DIAVOLUL ȘI FEMEIA
(Apocalipsa 12)
FEMEIA
Pe acest fundal al speranței și al judecății trebuie să înțelegem noi viziunea din pasajul de față. Aceleași ceruri care s-au strâns pentru a ne lăsa să vedem chivotul legământului ne descoperă acum o femeie frumoasă, îmbrăcată în soare, încălțată cu raze de lună și încununată cu 12 stele.
Viziunea împletește laolaltă mai multe simboluri biblice bine cunoscute. În Biblie, imaginea unei femei are o dublă interpretare. Pe de o parte, ea reprezintă mireasa sau iubita lui Dumnezeu și, prin extensie, pe poporul israelit pe care El îl iubește. Cântarea cântărilor și profeții Isaia, Ieremia, Ezechiel, Osea, Amos etc. dau cu toții mărturie despre relația de dragoste dintre Israel și Dumnezeul său.
Pe de altă parte, femeia reprezintă mama, făgăduința vieții. Astfel, Adam și-a numit soția Eva, „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20). Pentru primul om, femeia a reprezentat garanția supraviețuirii. Sămânța omenirii trebuie să treacă prin femeie pentru a rezulta viață. Pentru autorul Genezei, femeia poartă sămânța care va salva pământul (Geneza 3:15). Ambele aspecte ale imaginii femeii sunt, de fapt, legate între ele, pentru că, prin relația conjugală, soția devine mamă.
În pasajul nostru, viziunea femeii ne reamintește de visul lui Iosif (Geneza 37:9-11). Soarele, luna și stelele reprezentau familia lui Israel: Iacov, Rahela și cei 12 fii. Asociată deci acestor astre, femeia din viziune reprezintă Israelul, poporul lui Dumnezeu.
Mai mult, ea trece prin durerile nașterii. În tradițiile biblice și iudaice, nașterea simbolizează speranța mesianică1. Nerăbdarea cu care este așteptat nou-născutul se luptă cu temerea și nesiguranța și cu durerea vie care taie adânc în carne. Tot ce are femeia este doar o făgăduință, pentru că nimic nu se vede încă. Numai credința poate vedea, dincolo de tăcere, sămânța vieții care dă naștere făgăduinței. Toate acestea sunt implicate de imaginea femeii în chinurile nașterii.
DIAVOLUL
Plin de speranța că Dumnezeu Se va implica direct în istorie, profetul îl vede și pe dușmanul acestei speranțe: balaurul. Încă o dată, viziunea se bazează pe simboluri vechi-testamentare. Încă de pe primele pagini ale Genezei, șarpele a întruchipat răul (Geneza 3). El este cel care i-a ispitit pe primul bărbat și pe prima femeie, făcându-i să nu asculte și să primească, drept pedeapsă, moartea. Profeții de mai târziu au utilizat imaginea șarpelui ca simbol al imperiului plin de mândrie și de răutate al Egiptului2. Cartea Înțelepciunea lui Solomon, care datează din secolul I î.Hr., consideră, de asemenea, că șarpele din Grădina Edenului este Diavolul în persoană3. De asemenea, exegeza rabinică a văzut în acest șarpe „mitic” reprezentantul lui Satana. Între mulți alții, Ibn Ezra, faimosul comentator evreu din secolul al XI-lea, și, mai târziu, comentatorul italian de origine evreiască Sforno au confirmat aceeași tradiție4. Pasajul nostru urmează aceeași interpretare. Câteva versete mai târziu, Apocalipsa îl identifică în mod explicit pe balaur cu „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:9).
Mult prea adesea, oamenii l-au circumscris pe Diavol miturilor antice și poveștilor nemuritoare, ceea ce a dus, treptat, la dispariția lui din conștiința religioasă. Poetul francez Baudelaire vorbea ironic cu privire la acest scepticism; Maiestatea Sa Diavolul i-a spus lui Baudelaire că nu s-a temut de pierderea puterii decât o singură dată, în ziua când a auzit un predicator, un pic mai ager decât ceilalți, predicând: „Fraților, atunci când auziți de progresul acestui secol luminat, nu uitați niciodată un lucru – cea mai înșelătoare capcană a Diavolului este aceea de a vă convinge că nu există”5. Ochiul pătrunzător al profetului ne arată cum stau lucrurile în realitate, demascându-l pe Diavol ca fiind „acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Nu este ușor să-l detectezi pe Diavol. Înfățișarea lui nu este nici pe departe cea a unei ființe mitice cu coarne și coadă. Satana este un adevărat maestru al deghizării. Cele mai altruiste acțiuni, cele mai nobile aspirații, cele mai sfinte cauze pot servi la camuflarea adevăratelor sale intenții. Diavolul este cel care învelește răul în bunătate. Așa apare el în istoria căderii omului în păcat. Acolo, șarpele a prezentat neascultarea de Dumnezeu ca pe o virtute (Geneza 3:5). În Apocalipsa, Diavolul există ca o realitate istorică și concretă.
Cartea îl descrie pe Diavol și ca o fiară extraordinară, cu 10 coarne, care amintește de a patra fiară din Daniel 7. Numărul capetelor sale (7) este unul sacru și sugerează caracterul supranatural al acestui balaur-șarpe. Fiara întruchipează răul absolut. Culoarea ei roșu-aprins adaugă o nuanță în plus aurei sale de cruzime și violență.
Vulnerabilitatea femeii aflate în chinurile nașterii contrastează cu amenințarea extremă a fiarei cu 10 coarne. De la acest punct încolo, balaurul-șarpe are o singură misiune, de a o persecuta pe femeie.
NOTE
1. Isaia 13:8; Osea 13:13.
2. Isaia 51:9; cf. Ezechiel 29:3; 32:2.
3. Înțelepciunea lui Solomon 2:24.
4. Vezi Miqraoth Gdoloth la Geneza 3:1.
5. Charles Baudelaire, Le spleen de Paris, œuvres complètes, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1961, p. 276.