MÂNIA LUI DUMNEZEU
Al șaptelea șofar anunță că, în ultimele momente ale istoriei omenirii, va veni o „a treia nenorocire” (Apocalipsa 11:14). Ultima viziune anticipa al șaptelea șofar ca pe o împlinire a „tain[ei] lui Dumnezeu” (Apocalipsa 10:7). Apocalipsa33 folosește adesea termenul „taină” pentru a sugera un sens ascuns34. Abia la sfârșit taina capătă sens, atunci când previziunea își găsește împlinirea. Al șaptelea șofar este, prin urmare, ecoul celei de-a șasea peceți. Ambele au de-a face cu timpul sfârșitului, când toate profețiile se împlinesc, și ambele anunță acest timp în aceiași termeni: vremea mâniei lui Dumnezeu și a judecării popoarelor (Apocalipsa 11:18; cf. 6:15-17). Există însă și diferențe între cele două viziuni. Mai întâi, a șasea pecete trage cortina pentru a ne arăta o scenă pământească, în timp ce scena descoperită de al șaptelea șofar este una cerească. Apoi, cele două se derulează în direcții diferite. În cea de-a șasea pecete, viziunea se desfășoară de la pământ spre ceruri, din prezent în viitor. În al șaptelea șofar, viziunea merge înapoi în timp, din ceruri spre pământ, într-o manieră tipic evreiască35.
Viziunea șofarului parcurge trei etape în timp. Prima vibrează de „glasuri puternice” care proclamă sfârșitul tuturor lucrurilor: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11:15). Această secțiune are scene comune și cu Apocalipsa 4: aceeași ceremonie de adorare, aceiași 24 de bătrâni așezați pe scaune de domnie (Apocalipsa 11:16; cf. 4:4) și același apelativ pentru Dumnezeu – „Doamne Dumnezeule atotputernic, care ești și care erai” (Apocalipsa 11:17, NTR; cf. 4:8). Din pasajul de față lipsește mențiunea „care vii” (cf. Apocalipsa 4:8)**. Singura explicație a acestei omisiuni este că parusia a avut deja loc.
Mai mult, în liturghia din Apocalipsa 4, acel Sanctus, sau laudă, al celor patru făpturi vii precedă intervenția celor 24 de bătrâni. Glasurile puternice care introduc imnul celor 24 de bătrâni sunt ale celor patru făpturi vii (Apocalipsa 11:15), care, așa cum am văzut, reprezintă creația pământească. A venit momentul ca toată creația lui Dumnezeu să Îl proclame împărat, acesta fiind obiectivul final al planului Său. El poate domni acum pe deplin și pentru totdeauna.
Cei 24 de bătrâni trec apoi de la adorare la aducere-aminte, rememorând atât aspectele negative ale judecății, cât și pe cele pozitive (cf. Apocalipsa 14:14-20).
Aspectul negativ include judecarea celor morți și distrugerea „neamurilor” mâniate și a celor ce „prăpădesc pământul” (Apocalipsa 11:18). Profeția face aluzie aici la viziunile ulterioare din carte (Apocalipsa 20:12-15), care plasează împlinirea acestor evenimente după mileniu.
Aspectul pozitiv include judecarea și răsplătirea „sfinților” (Apocalipsa 11:18). Această parte a viziunii se va concretiza la parusie, atunci când Mesia Își va lua poporul acasă, cu El, înainte de mileniu. Și aici, viziunea face aluzie la un pasaj ulterior: „Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12).
De fapt, cele două judecăți sunt interdependente. Eliminându-i „pe cei ce prăpădesc pământul”, Dumnezeu salvează planeta.
Problema aici nu este una ce ține de ecologie. Trebuie să înțelegem referirea la pământ într-un sens spiritual. În Apocalipsa, în special în textul paralel al celei de-a șasea peceți, pământul îi reprezintă pe oamenii amenințați de dușman (Apocalipsa 7:3). Iar în cel de-al cincilea șofar, „iarba pământului”, „verdeaț[a]” sau „copac[ii]” îi reprezintă pe cei însemnați cu sigiliul lui Dumnezeu (Apocalipsa 9:4).
Distrugerea pământului este una spirituală și religioasă. Ea este rezultatul faptului că popoarele sunt „mâniate” pe Dumnezeu, o asociere stranie sugerată deja prin verbul în sine – „a se mânia”, împrumutat din Psalmul 2, psalm care descrie caracterul lui Mesia, atunci când revine pentru a intra în posesia împărăției Sale (Psalmii 2:5). Pasajul nostru vorbește însă despre mânia popoarelor, care, pretinzând drept de proprietate asupra pământului, manifestă acea mânie care Îl caracterizează pe proprietarul legitim al pământului – Dumnezeu. Întrucât nu L-au acceptat ca Domn al pământului și I-au luat locul, popoarele au distrus pământul. Observăm din nou aceeași intoleranță și opresiune care l-au caracterizat de fiecare dată pe uzurpator. Oamenii se omoară unii pe alții pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Respingerea Dumnezeului absolut și transcendent duce inevitabil la cruciade, la Inchiziție și la fascismul care îi caracterizează pe fanatici și pe naționaliști. De aceea judecata lui Dumnezeu împotriva popoarelor salvează pământul.
Viziunea profetică al celui de-al șaptelea șofar privește înapoi în timp. Pornind de la instituirea împărăției lui Dumnezeu înapoi spre judecarea popoarelor, ochiul profetic se oprește în final asupra evenimentului care a declanșat totul: prima venire a lui Mesia (Apocalipsa 12:1-6).
NOTE
33. Apocalipsa 1:20; 17:5-7; cf. Daniel 2:22.
34. Romani 16:25,26; cf. Coloseni 1:25,26.
35. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 162.
** Expresia „care vii” apare în unele versiuni ale Bibliei (Cornilescu, BVA, KJV etc.), în timp ce din altele lipsește (NTR, GBV, NIV etc.). Esențial de știut este că, în cele mai vechi manuscrise, ea nu apare. Având în vedere acest lucru, dar și contextul imediat, în care preluarea împărăției de către Hristos este prezentată la trecut (Apocalipsa 11:15,17), cel mai probabil avem de-a face cu o adăugire târzie a copiștilor, prin analogie cu celelalte pasaje în care apărea întreaga expresie: „care ești și care erai și care vii” (Apocalipsa 1:4,8). (n.r.)