Cei care primesc semnul pe frunte sunt credincioșii care reacționează în fața „urâciunilor” (vers. 4) săvârșite de contemporanii lor. Versetele precedente folosesc același cuvânt, „urâciuni”, pentru a denumi închinarea idolatră la soare (Ezechiel 8:16,17). Semnul pe frunte reprezintă deci închinarea la adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, Creatorul. Aceeași semnificație pare să o aibă și pecetea din Apocalipsa 7. Ordinea pământ-mare-copaci (cf. Geneza1:9-13) accentuează aluzia la creație. Pecetea îi marchează pe cei ce cred în Creator. A mărturisi dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra vieților noastre înseamnă a-L recunoaște pe El drept Creator. Psalmii Îl laudă pe Dumnezeu ca proprietar al tuturor lucrurilor tocmai în virtutea faptului că El este Creatorul lor: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri” (Psalmii 24:1,2)50.
A-L recunoaște pe Dumnezeu ca proprietar al tuturor lucrurilor echivalează cu a-L recunoaște pe El drept Creator. Pecetea Sa sugerează o anumită mentalitate religioasă. A fi marcați cu această pecete înseamnă a arăta că Îi datorăm totul lui Dumnezeu, o temă care se regăsește în întreaga Biblie. A-I da lui Dumnezeu zecime înseamnă a-I da înapoi ceea ce este oricum al Lui, idee înțeleasă deja de Melhisedec, care justifică gestul lui Avraam de a-i da zecime prin proclamarea lui Dumnezeu drept „Ziditorul cerului și al pământului” (Geneza 14:19). Cartea Leviticul face aceeași asociere. Înainte să intre în Țara Promisă, Dumnezeu le-a spus israeliților că nu trebuie să uite un lucru, și anume că țara este a Lui: „Țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici” (Leviticul 25:23). Acesta este și motivul pentru care „orice zeciuială (…) este a Domnului; este un lucru închinat Domnului” (Leviticul 27:30).
Nu este, de asemenea, nicio coincidență că sabatul ocupă locul central în cadrul Decalogului, loc rezervat în mod normal peceții în vechile documente care conțineau legăminte51. Sabatul Îl celebrează pe Creator și lucrarea Sa – este pecetea lui Dumnezeu asupra creației. Mai distingem pecetea lui Dumnezeu și în alegerile alimentare pe care le fac Daniel și prietenii lui atunci când vor să arate că depind de Dumnezeu, nu de împărat (Daniel 1)52.
Pecetea pusă pe frunte reprezintă semnul lui Dumnezeu asupra întregii persoane, semnul că Îi aparținem Lui. Chipul lui Dumnezeu, reflectat în ființa umană, constituie, într-un fel, pecetea Lui. A-I aparține lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu El. Pecetea lui Dumnezeu este, așadar, mult mai mult decât un simplu tatuaj pe frunte, un gest ritualic sau respectarea unei practici oarecare. Prin această imagine, Apocalipsa îi desemnează pe cei care Îl mărturisesc pe Dumnezeul creației în orice aspect al vieții lor. Sabatul, zecimea, alegerile alimentare și respectul pentru legea lui Dumnezeu nu sunt decât indiciul unei anumite mentalități; cu siguranță, ele ar putea indica prezența peceții lui Dumnezeu, însă ele nu sunt în mod magic această pecete. Pecetea lui Dumnezeu este deopotrivă invizibilă și vie, ca și Dumnezeul creator pe care Îl reprezintă.
Același lucru se poate spune și despre cei care poartă această pecete. Ei reprezintă o entitate spirituală. Numărul lor, 144 000, compus din 12 × 12, este unul simbolic. Numărul 12 reprezintă numărul legământului dintre Dumnezeu și poporul Său (4, numărul pământului, înmulțit cu 3,
numărul lui Dumnezeu). Este, de asemenea, numărul celor 12 seminții ale Israelului, menționate explicit aici (Apocalipsa 7:4-8). Fiecare seminție este constituită din câte 12 000 de persoane. Cât despre numărul 1 000 cu care este înmulțit 12, el simbolizează nu numai o mulțime de oameni53, ci și o seminție. În ebraică, cuvântul elef „mie” înseamnă seminție, mulțime, clan sau chiar regiment54. Numărul 12 000 reprezintă deci o seminție întreagă. Pe vremea lui Ioan însă, odată cu distrugerea templului, au dispărut și înregistrările cu privire la apartenența la diversele seminții a majorității israeliților. Singurii care mai puteau fi siguri de apartenența lor erau cei care făceau parte din semințiile Iuda, Beniamin și Levi. De aceea, nu ar trebui să luăm Israelul menționat aici în sens literal. Regularitatea ritmică a listei – ca aceea a unei parade militare – întărește ideea de totalitate și desăvârșire. Cuvântul ochlos, redat în versetul 9 prin „gloată”, poate însemna și „armată”55. Într-adevăr, versetele 9 și 10 descriu o armată victorioasă. Hainele albe și ramurile de palmier făceau parte din ritualul de sărbătorire a unei victorii militare56. Stilul, limbajul și simbolismul numeric al textului confirmă prezența întregului Israel. Cei 144 000 descriu un Israel mărșăluind ca un întreg. Acesta este „tot Israelul” visat de apostolul Pavel (Romani 11:26), numărul complet („împlinit”) al celor mântuiți, la care se face aluzie în a cincea pecete (Apocalipsa 6:11). De asemenea, este o mare gloată, multiculturală și multinațională, oameni pe care Ioan îi vede îmbrăcați în haine albe (Apocalipsa 7:9; cf. 6:11), supraviețuitori ai oprimării (Apocalipsa 7:14; cf. 6:9,11).
NOTE
50. Vezi și Psalmii 89:12,13; 100:3.
51. Vezi Meredith G. Kline, Treaty of the Great King: The Covenant Structure of Deuteronomy, Studies and Commentary, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1963, p. 18, 19; Meredith G. Kline, The Structure of Biblical Authority, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1972, p. 120.
52. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 22-25.
53. Judecătorii 15:15; 1 Cronici 12:14; 16:15; Psalmii 91:7 etc.
54. Exodul 18:21; Numeri 1:16; Deuteronomul 33:17; Judecătorii 6:15 [tradus prin „familie”, n.r.]; Iosua 22:21 etc.
55. Vezi Gerhard Kittel (ed.), Theological Dictionary of the New Testament, 10 vol., traducere în engleză și ediție de Geoffrey W. Bromiley, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1964-1976, vol. 5, p. 583.
56. Vezi 1 Macabei 13:51; 2 Macabei 11:8; cf. Ioan 12:13.