CALUL ALB
Mielul rupe prima pecete și apare un cal alb, simbol al cuceririi și al victoriei. Atunci când generalii romani își sărbătoreau victoriile, defilau în fruntea oștilor călare pe un cal alb. Profetul a înțeles viziunea într-un sens asemănător: „A pornit biruitor și ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2). Este interesant faptul că imaginea calului alb este introdusă de prima făptură vie, care seamănă cu un leu (Apocalipsa 4:7), ceea ce ne aduce aminte de o altă biruință, cea a Leului din Iuda, Isus Hristos, biruință care Îl face vrednic să rupă pecețile (Apocalipsa 5:5). Mai mult, El primește o „cunună” a victoriei (stephanos). În Apocalipsa 19, este folosită din nou aceeași imagine, pentru a reprezenta victoria lui Isus Hristos: un cal alb, al cărui călăreț poartă, de asemenea, o cunună (vers. 11-16). Însă cununa din acel context este una regală (diadema). Imaginea din Apocalipsa 6 are de-a face cu Isus Mesia, dar nu se aplică neapărat venirii împărăției Sale. Aici, Isus este doar învingător, dar nu a ajuns încă rege. A câștigat o bătălie, dar războiul nu s-a încheiat. În textul nostru, călărețul nu vine, ci pleacă – „a pornit”. Istoria creștinismului abia începe. Ne aflăm în perioada creștinismului timpuriu (secolele I – al III-lea).
Biserica este relativ curată, nepătată încă de compromisuri, politică și violență. Este o vreme în care accentul încă se pune pe biruința recentă a lui Isus și pe implicațiile acesteia pentru viața creștinilor. Un aspect interesant este că El nu a obținut victoria prin sângele vărsat. Cununa biruinței (stephanos) „i s-a dat” – este un har de sus. Călărețul are arc, dar nu și săgeți. Victoria sa este una pașnică.
CALUL ROȘU
Când se rupe a doua pecete – moment introdus de făptura cu înfățișare de vițel –, în scenă intră un cal roșu. Misiunea călărețului este „să ia pacea de pe pământ pentru ca oamenii să se junghie unii pe alții” (Apocalipsa 6:4). În plus, primește „o sabie mare”.
Istoria creștinismului a suferit acum o schimbare de la pace la război. Contextul nu este cel al persecuțiilor, ci al măcelăririlor reciproce. Culoarea roșie a calului se aseamănă cu sângele vărsat (vezi 2 Împărați 3:22), în timp ce boul (vițelul) trezește în minte imaginea unui măcelar (Luca 15:27), iar sabia vestește masacrele care urmează să vină. Același cuvânt, machaira, este folosit în cartea 1 Enoh; acolo, Israelul primește „o sabie mare” pentru a se împotrivi infidelilor și a-i ucide27.
Biserica luptă pentru supremație (între secolele al IV-lea și al V-lea) împotriva arienilor. Pentru prima oară în istorie, împărații sprijină biserica la nivel politic și militar. Împăratul roman Constantin (306-337 d.Hr.) și, mai târziu, împăratul franc Clovis (481-511 d.Hr.) luptă pentru ea. Este perioada pe care Jules Isaac o descrie ca fiind aceea în care „biserica persecutată s-a ridicat (sau s-a scufundat) la statutul de biserică oficială și victorioasă”28.
NOTE
27. 1 Enoh 90:19, într-o secțiune scrisă în aprox. 161 î.Hr.
28. Jules Isaac, Genèse de l’antisémitisme, Paris, Calmann-Lévy, 1956, p. 133.