SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE BISERICI
(Apocalipsa 1:11 – 3:22)
PESSA
Nu este nicio coincidență că viziunea introductivă a celor șapte biserici ne duce în mijlocul unor sfeșnice. Această imagine le-ar fi reamintit cititorilor cum sfeșnicul din templu devenise o mică parte din prada luată de soldații romani după distrugerea templului în anul 70 d.Hr., eveniment atestat de prezența lui în basorelieful de pe Arcul lui Titus, care celebrează victoria acestuia asupra Ierusalimului. Imagistica viziunii sugerează că sfârșitul templului nu înseamnă automat și sfârșitul relației omenirii cu Dumnezeu. Sfeșnicul, care, la prima vedere, dispăruse în vistieria romană, era încă prezent în cadrul celor șapte biserici, în mijlocul cărora umbla Dumnezeul cerurilor. El nu Și-a lăsat copiii să se apere singuri sau să îndure cursul zbuciumat al istoriei fără El. Dumnezeu este încă alături de poporul Său, la fel cum șekina era cu Israel: „Voi umbla în mijlocul vostru” (Leviticul 26:12). Ultimele cuvinte ale lui Isus înainte de înălțare conțineau aceeași promisiune: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Această șekina, norul înflăcărat, a fost cea care i-a călăuzit pe israeliți în timpul exodului (cf. rugul aprins din Exodul 3). În mod asemănător, prezența Fiului omului, cu ochii „ca para focului” (Apocalipsa 1:14), cu fața „ca soarele când strălucește în toată puterea lui” (vers. 16) și cu picioarele „ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor” (vers. 15), este cea care menține aprinsă lumina sfeșnicelor și călăuzește destinul oamenilor. Această viziune a Fiului omului înveșmântat în aur se topește în strălucirea extraordinară a sfeșnicelor, într-o străfulgerare care face trimitere la strălucirea viitorului Ierusalim de aur.
După sabat, Apocalipsa proclamă acum mesajul Paștelui, printr-o aluzie la moartea și învierea lui Isus (vers. 18)1 și la șekina care se afla în mijlocul poporului. Paștele este sărbătoarea care urmează imediat după sabat în Leviticul 23 (vers. 4-14) și este prima sărbătoare din calendarul iudaic anual (Exodul 12:2). Într-adevăr, Paștele comemorează ieșirea din Egipt și crearea Israelului, însă această sărbătoare este ceva mai mult decât o zi de aducere-aminte – ea vorbește de speranța mesianică. Sacrificarea mielului simbolizează pessa – faptul că îngerul „a trecut pe lângă” casele marcate prin ungerea cadrului ușii cu sânge – și reaprinde speranța în eliberarea care urmează să vină (vers. 7, 13). Interdicția de a zdrobi oasele mielului de Paște este o aluzie la înviere2. Consumul de pâine nedospită, mața, ne amintește de originile nomade ale unui popor a cărui singură speranță era Țara Promisă (vers. 11). Chiar și liturghia iudaică, haggada, repetă din generație în generație profundul suspin al Israelului: „La anul, în Ierusalim” (leșana habaa birușalayim). În mod asemănător, în tradiția creștină, slujba de împărtășire – în funcție de confesiune, Euharistia, Cuminecătura sau Cina Domnului, adică actul comemorativ al ultimului Pessa al Domnului – repetă aceeași formulă liturgică a făgăduinței: „Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 14:25), făgăduinţă pe care, mai târziu, apostolul Pavel avea să o interpreteze în sens escatologic: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta și beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26). Merită remarcat, de asemenea, faptul că, în vechime, liturghia euharistică creștină se încheia cu salutul aramaic: Maranatha „Vino, Doamne!”, mărturie a speranţei primilor creștini3.
NOTE
1. Numai în Apocalipsa 5:6 este menționat în mod specific mielul, care „părea a fi junghiat”. Moartea mielului precedă scena tronului din capitolul 5.
2. În tradiția biblică și iudaică, oasele fac trimitere la înviere (vezi Ezechiel 37:1-14; 2 Împărați 13:21; cf. Iov 10:11; Psalmii 34:20; Isaia 66:14; Geneza 50:25). În cartea pseudepigrafică a Jubileelor (secolul al II-lea î.Hr.), interdicția de a zdrobi oasele mielului de Paște pare a avea legătură cu miracolul învierii: oasele Israelului trebuie să rămână întregi, aparent în vederea învierii (Jubileele 49:13).
3. Didache 10.6; cf. 1 Corinteni 16:22.