III. VIZIUNEA CARE ÎNTĂREȘTE
În versetul 9, viziunea trece de la dimensiunea vizuală la cea auditivă, în momentul în care Gabriel îi dă lui Daniel înțelepciune și pricepere (cf. Daniel 8:17-19; 9:21-23). Mesagerul venit de sus se prezintă în termenii folosiți și în capitolul 9. „Cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ți-ai pus inima ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, și tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum” (Daniel 10:12).
Abia începuse Daniel să se roage, că deja cuvintele sale fuseseră ascultate. Cele trei săptămâni de post și rugăciune nici măcar nu fuseseră necesare. Încă din prima zi, Dumnezeu îi auzise rugăciunea. Scriptura nu a înregistrat cuvintele acestei rugăciuni lungi, parcă pentru a-i reaminti cititorului cât de puțin valorează cuvintele în ochii lui Dumnezeu. Domnul ne aude rugăciunea chiar înainte de a o formula, până să apucăm noi să o ornamentăm cu cuvinte alese. Conținutul rugăciunii este mai important decât forma pe care i-o dăm. Cuvintele în sine nu au nicio putere. Faptul acesta ne amintește de povestea unui om evlavios care, la un moment dat, și-a dat seama că și-a uitat toate rugăciunile și a fugit la rabin, strigând: „Nu mai știu cum să mă rog! Am uitat! Ce să fac?” Rabinul i-a răspuns: „Nu-ți face griji! Du-te și recită alfabetul, iar îngerii vor compune pentru tine cea mai frumoasă rugăciune.” Bâlbâielile unui copil sunt uneori mai eficiente decât invocațiile elaborate și elocvente ale marilor maeștri ai rugăciunii. Răspunsul lui Dumnezeu nu depinde nici de cantitatea, nici de calitatea cuvintelor.
Totuși, în spatele cuvintelor îngerului, mai este ascunsă o lecție. În timpul celor 21 de zile în care Daniel s-a rugat, îngerul Gabriel a fost implicat într-o luptă cu „căpetenia împărăției Persiei” (vers. 13) – ca și cum lupta spirituală pe care o trăia Daniel ar fi avut cumva legătură cu conflictul dintre împărățiile pământești. Rugăciunea lui Daniel, care ni s-a părut atât de neînsemnată și de zadarnică, are de fapt repercusiuni cosmice. Într-un fel, Gabriel pare să se contrazică. Pe de-o parte, sugerează că rugăciunea lui Daniel a fost inutilă, deoarece a fost ascultată din prima zi și nu mai era nevoie de alte 20 de zile, pe de altă parte, admite că rugăciunea aceasta l-a sprijinit timp de 21 de zile în lupta sa cu căpetenia împărăției Persiei.
Relația dintre aceste două adevăruri pare contradictorie și misterioasă. Actele evlavioase ale oamenilor nu valorează nimic în ele însele, și totuși Dumnezeu dorește ca ele să determine cursul istoriei. Dumnezeu a ales să aibă nevoie de implicarea oamenilor. Numai o astfel de mișcare descendentă, care leagă cerul de pământ, face să existe speranță și credință. Viața capătă sens în ciuda absurdităților și a accidentelor cu care e presărată. Chiar dacă pare guvernată de legea întâmplării, existenţa noastră rămâne în mâna lui Dumnezeu. El va avea întotdeauna ultimul cuvânt.
Revelația adusă de Gabriel se desfășoară în două etape succesive, fiecare fiind o paralelă a celeilalte și încheindu-se cu aceeași evocare a lui Mihail, îngerul aliat din ceruri.
De două ori simte Daniel în trupul său trecerea de la viață la moarte (A B // A1 B1). Și de două ori este întărit. Bătălia împotriva Persiei își urmează cursul în istorie conform profeției (vers. 20), din moment ce Grecia (Iavan) urmează să-și facă în curând intrarea pe scena istoriei (vers. 20).
