Ieri s-a încheiat capitolul nouă al cărții Daniel din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – Recviem pentru un Mesia.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/dbKzUG3ExxjqCHNm6
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prima parte din capitolul 10 – Preotul cu ochi de foc.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În Daniel 10:1 întâlnim ultima referire la Cirus. Mai este menționat de două ori: la începutul cărții (Daniel 1:21) și la mijlocul ei (Daniel 6:28). Ultimele trei capitole ale cărții „constituie o unitate literară”1 și se desfășoară în același interval de timp. Suntem în anul al treilea al domniei lui Cirus (536-535 î.Hr.), la doi ani după capitolul 9, care se situa în primul an al domniei lui Darius, corespunzător primului an al lui Cirus (vezi capitolul 5).
Capitolul începe într-o notă furtunoasă. Primele cuvinte proclamă un țava gadol „mare război” (vers. 1, NTR). Daniel încă slujește la curtea Babilonului și, fapt semnificativ, cartea încă îl prezintă sub numele lui „de serviciu” – Beltșațar (vers. 1). Cu doar un an înainte, fusese martorul întoarcerii evreilor exilați înapoi în Ierusalim, sub conducerea lui Șeșbațar (Ezra 1:8). El rămăsese totuși în urmă. Pentru el, era prea târziu. Greutatea celor 90 de ani îl ținea mai departe în țara exilului. Profetul speranței arzătoare și al rugăciunii fierbinți nu putea acum să ia parte la împlinirea propriei sale profeții (Daniel 9).
Însă suferința lui includea mai mult decât o simplă nostalgie. În mai puțin de un an, cele mai profunde speranțe ale profetului se spulberaseră. Notele încântătoare ale imnului lui Ezra se risipiseră. O tăcere ostilă întâmpinase strigătele de bucurie ale exilaţilor întorși acasă. Cei care rămăseseră în țară nu se așteptau și nici nu-și mai doreau ca acești refugiați plini de zel să se întoarcă (Ezra 9:1,2). Ba dimpotrivă, chiar făceau orice le stătea în putere pentru a le înmuia inima foștilor exilaţi, folosindu-se de descurajări, amenințări, scrisori acuzatoare adresate autorităților persane și coruperea preoților care oficiau la templu (Ezra 4:4,5). Eforturile lor puneau în pericol
reconstruirea templului. Inimile altădată aprinse de speranță zăceau acum în cenușa deziluziilor. Iar știrile acestea au ajuns, în cele din urmă, și la urechile lui Daniel. Disperat, a căzut în genunchi: „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale” (Daniel 10:2). Aceeași angoasă pe care o trăise cu trei ani în urmă, când studiase vechea profeție a lui Ieremia, a pus și acum stăpânire pe el.
De fapt, capitolul 10 se dezvoltă după același tipar cu cel al capitolului 9, între cele două capitole existând o corespondență tematică dată de structura lor întreită. Ambele capitole încep cu sentimentul de disperare că profeția nu se va împlini. În ambele capitole, Daniel își manifestă mâhnirea printr-un gest de căinţă și, ca urmare, îngerul Gabriel vine să-i ofere o explicaţie.
I. POSTUL DIN TIMPUL PAȘTELUI
Daniel postește trei săptămâni. În mod normal, tradiția biblică cerea doar trei zile de pocăință (Exodul 19:10-15; Estera 4:16). Atât de intensă este rugăciunea, încât Daniel înmulțește perioada aceasta cu șapte. Tradiția iudaică de mai târziu avea să rețină această unitate de „trei săptămâni” ca o perioadă în care să fie comemorate diferitele tragedii care au căzut asupra poporului evreu, în special distrugerea templului. Acest timp de jale, numit și beyn hameţarim (literal, „între necazuri”, adică „în necaz”), se întinde din a 17-a zi a lunii tammuz până în a 9-a zi a lunii av (iulie-august)2.
Rugăciunea și postul lui Daniel au loc însă în prima lună a anului, nisan, ceea ce înseamnă fix în perioada Paștelui și a pâinii nedospite. Profetul pare chiar să facă referire la acest lucru, simțind nevoia să specifice că nu i-a intrat în gură „nici carne, nici vin” (Daniel 10:3), gesturi care ar fi fost de așteptat în contextul mesei rituale de Paște. Comentatorii evrei s-au întrebat care este evenimentul excepțional care îl face pe Daniel să încalce porunca de a mânca mielul și de a bea cele patru pahare de vin specifice sărbătorii. Ei îi justifică decizia însă pe baza faptului că întreruperea procesului de construcție a templului ar fi impus o astfel de reacție. Un post similar în timpul Paștelui întâlnim în Estera 4:16.
În a 24-a zi a lunii nisan, imediat după încheierea săptămânii Paștelui (care ţinea din a 14-a până în a 21-a noapte), Daniel are o viziune. Cu siguranță că nu este un accident faptul că viziunea vine pe fundalul sărbătorii pascale, care comemora eliberarea din Egipt și îi pregătea sufletește pe israeliţi pentru intrarea în Țara Promisă.
NOTE
1. André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979 p. 200.
2. Numărând din prima lună, nisan, Zaharia 8:19 plasează aceste posturi în luna a patra (tammuz) și luna a cincea (av).