II. Cele două profeții sunt legate una de alta și complementare în ce privește adevărul lor teologic. Mântuirea are loc în două etape: primul eveniment este cel de la cruce, iar al doilea este marea ispășire cosmică (2 300 de seri și dimineți), etape deja subînţelese în ritualurile levitice. Jertfele zilnice nu erau suficiente. Mai era nevoie și de Kippur pentru ca mântuirea să fie completă. Profetul Daniel sugerează deja o astfel de nevoie. Toate verbele-cheie ale capitolelor 8 și 9 din Daniel sunt la forma pasivă (niphal), caracteristică limbajului levitic. În Daniel 9 sunt șase verbe la pasiv: „au fost hotărâte” (vers. 24), „vor fi zidite din nou” (vers. 25), „va fi stârpit” (vers. 26), „este hotărât” (vers. 26), „(care este) hotărât” (vers. 27), „va fi revărsat” (vers. 27, [corespondentul literal al sintagmei „va cădea” – n.r.]). În Daniel 8, un singur verb apare la forma aceasta: „va fi curățit”
(vers. 14), completând astfel seria celor șase din capitolul 9, rezultând numărul sfânt 7.
Dar capitolele 8 și 9 din Daniel mai au un element comun: marele-preot. Daniel 9:24 și Exodul 29:35-37 sunt singurele pasaje biblice care au în comun cele trei teme: ispășirea, ungerea și Sfântul sfinților. Fără îndoială, când și-a transcris viziunea, profetul Daniel a avut în minte pasajul din Exodul 29:42-44. În capitolul 29 din Exodul se descriu consacrarea în slujbă a lui Aaron, primul mare-preot din Israel (vers. 36, 37), și instituirea jertfei zilnice (vers. 42-44). În acest fel, profeția din Daniel 9 leagă moartea ispășitoare a lui Mesia de ceremonia de consacrare a marelui-preot și de jertfa zilnică. La fel, capitolul 8 evocă persoana marelui-preot de câteva ori, prin cuvântul „căpetenie/domn” (sar, termen tehnic folosit pentru a-l desemna pe marele-preot al Israelului; vezi 1 Cronici 15:22; Ezra 8:24; Daniel 10:5 și comentariile de mai sus).
Totuși cele două profeții nu se raportează la timp în același mod. A doua profeție (Daniel 9) indică momentul precis al venirii (ungerii) lui Mesia, în timp ce prima (Daniel 8) indică sfârșitul unei perioade de timp, ca răspuns la întrebarea: „Până când?” (Daniel 8:13). Profeția celor 70 de săptămâni ne oferă data precisă a unui eveniment, pe când profeția celor 2 300 de seri și dimineți prezintă o perioadă după care va urma un alt eveniment, cel al curățirii sanctuarului (vers. 14). Datarea evenimentului din capitolul 9 este exactă, punctuală, pe când datarea evenimentului din capitolul 8 rămâne deschisă. Formele verbale care exprimă aceste evenimente marchează diferența dintre datări. Moartea lui Mesia este descrisă printr-un imperfect ebraic (yekaret „va fi stârpit”, Daniel 9:26), care denotă o acțiune dinamică. Curățirea sanctuarului este descrisă printr-un perfect ebraic (niţdaq „va fi curățit”, Daniel 8:14). Moartea lui Mesia are loc în anul 31. Este o acțiune bine definită, care începe și se termină chiar atunci. Curățirea sanctuarului, pe de altă parte, este o acțiune nedefinită, care se întinde dincolo de anul 1844 și pe care Daniel o descrie drept „vremea sfârșitului” (vezi Daniel 8:17,26).
Acest timp al sfârșitului conține un eveniment pe care ar trebui să îl înțelegem tot în relație cu evenimentul care a avut loc în anul 31. Mulți creștini au trecut cu vederea acest aspect atunci când și-au construit doctrina mântuirii. Ei spun că crucea a fost suficientă. „Totul s-a înfăptuit acolo.” Astfel, creștinismul a devenit o religie obsedată de cruce, o religie a trecutului și a prezentului. În această concepţie, mântuirea se realizează prin fapte de sfințenie și de jertfire de sine, după modelul Marelui Exemplu, sau doar printr-o credință sentimentală, preocupată să mediteze și să-și aducă aminte de jertfa lui Mesia. În orice caz, mântuirea e undeva în trecut. Prin urmare, religia creștină nu are nevoie de viitor, din moment ce crucea deja ne-a adus mântuirea. Experiența subiectivă a luat locul evenimentului istoric. Religia existențială a învins speranța biblică în împărăția lui Dumnezeu, de existenţa căreia se leagă promisiunea că moartea și răul nu vor mai lovi niciodată omenirea.
Crucea fără împărăția al cărui punct de început îl constituie judecata nu are niciun sens și, în același timp, avem nevoie de evenimentul de la cruce ca să trecem de judecată. Pentru a mântui omul, Dumnezeu trebuia să Se coboare la nivelul lui, să moară și, prin moartea Sa, să-l mântuiască și să-l răscumpere din păcat. Și totuși Dumnezeu nu dorește doar să facă paradă de dragostea Sa față de noi, cum ar face-o un erou într-un gest măreț de jertfire de sine, pentru a ne face să-L iubim și să ne închinăm Lui. O astfel de dragoste ar fi realmente una egoistă. Dumnezeu, pentru că iubește cu adevărat, vrea să și mântuiască cu adevărat.
Pentru ca moartea și răul să înceteze efectiv, viața trebuie să fie răsturnată și orice urmă de păcat să fie ștearsă. Mântuirea este mai mult decât un simplu act angelic de har – este un act de violență împotriva naturii, împotriva elementelor care o compun. Iată deci care sunt implicațiile judecății din vremea sfârșitului.
III. În cele din urmă, la nivelul existențial al credinciosului, credința în jertfa răscumpărătoare a lui Mesia și speranța în împărăția lui Dumnezeu depind una de cealaltă. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai intensă așteptarea. Existența noastră este situată între un „acum” și un „nu încă”. În această stare de tensiune, viața capătă un nou înțeles. Speranța în viitor îmbogățește prezentul. Vestea cea bună a Evangheliei este că, în ciuda morții, în ciuda sentimentului că mergem din rău în mai rău, putem încă visa și aștepta ceva de la viitor.
Totuși așteptarea noastră după noua împărăție nu este una pasivă. Având o natură dinamică, ea izvorăște din nerăbdare, cum a fost și în cazul lui Daniel. Alegeri care vizează domeniul eticii, lupta împotriva suferinței și a nedreptății, toate acestea se intensifică în timpul așteptării noastre. Viitorul aruncă lumină și oferă o perspectivă asupra prezentului. Vedem dincolo de necesitatea imediată și nu mai suntem indiferenți la suferința altora. Întrucât gândim și avem capacitatea să vedem dincolo de starea noastră prezentă, deciziile pe care le luăm au o bază mai profundă.
Disperat să înțeleagă și îngrijorat de întârzierea lui Dumnezeu, Daniel cade pe genunchi în rugăciune. La momentul oportun al aducerii jertfei de seară, răspunsul lui Dumnezeu este un… Mesia care moare. În Daniel 7, Mesia fusese prezentat ca „un Fiu al omului” de viță împărătească, ce primește stăpânire peste întreaga lume. Apoi, în Daniel 8, Mesia fusese prezentat ca un mare-preot care oficia îmbrăcat în veșminte specifice Kippurului. În cele din urmă, în Daniel 9, Mesia este chiar victima ispășitoare. În mentalitatea ebraică, evenimentele se derulează invers. Moartea lui Mesia servește ca bază a mântuirii noastre (capitolul 9). Apoi, prezentând și accentuând puterea ispășitoare a acestei jertfe, Mesia pledează pentru noi în curtea cerească de judecată și câștigă procesul (capitolul 8). În cele din urmă, este anunțată împărăția (capitolul 7).
Fiind o cântare a morții, recviemul pentru Mesia se amplifică într-un crescendo de ispășire și biruință.