Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul. El priveşte la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experienţele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmaşilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul şi planul luptei. El le prezintă pericolele cu care aveau să se confrunte, sacrificiul de sine care urma să li se ceară. El doreşte ca ei să ştie cât vor avea de suferit, ca să nu fie luaţi pe neaşteptate de către vrăjmaşi. Lupta lor nu trebuia să fie dusă „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Ei se vor lupta cu forţe supranaturale, dar sunt asiguraţi de ajutor supranatural. Toate fiinţele inteligente cereşti se află în oştirea aceasta. Şi în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oştirii Domnului, Se coboară pentru a conduce lupta. Slăbiciunile noastre pot fi multe, păcatele şi greşelile noastre pot fi urâte, dar harul lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce-l caută cu pocăinţă. Tăria Atotputerniciei e rânduită să le dea ajutor celor care se încred în Dumnezeu.
„Iată”, a zis Iisus, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit întotdeauna cu iubire. El a dat dovadă de mare tact şi de o atenţie deosebită şi plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când mustra usturător. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El, care a refuzat să-L primească pe Acela care era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu o duioşie plină de milă şi cu o întristare atât de mare, că I se sfâşia inima. Fiecare fiinţă era preţioasă în ochii Lui. Deşi întotdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toţi, El vedea oameni căzuţi, pe care avea misiunea să îi salveze.
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor fireşti. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocaţi, eul să se manifeste şi ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniştită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se manifestă în mânie şi acuzaţii. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanţii Săi. El doreşte ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea şi pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruiască răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-şi aţintească ochii spre frumuseţea Lui. Atunci, ei pot să prezinte Evanghelia cu tact şi blândeţe divină. Spiritul care rămâne blând atunci când este provocat vorbeşte cu mai multă forţă în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic.
Cei care sunt aduşi în conflict cu vrăjmaşii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni, ci şi cu Satana şi agenţii lui. Ei să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: „Iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3). Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu şi spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău trataţi. Domnul îi va îmbrăca într-o armură divină. Duhul Său Sfânt va influenţa mintea şi inima, aşa încât glasul lor nu se va asemăna deloc cu urletul lupilor.
Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziţi-vă de oameni.” Ei nu trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi să le dezvăluie planurile, pentru că lucrul acesta le-ar da un avantaj agenţilor lui Satana. Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte – după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat şi Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor şi nu se află sub conducerea Duhului Sfânt. Înţelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranţă.
„Vă vor da în judecata soboarelor… Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor” (Matei 10:17,18). Persecuţia va contribui la răspândirea luminii. Urmașii lui Hristos vor fi duşi înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greşit acestor oameni. Ei au ascultat acuzaţii false cu privire la credinţa ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaşte adevăratul ei caracter este mărturia celor aduşi în faţa lor spre a fi judecaţi pentru credinţa lor. Fiind cercetaţi, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face faţă nevoilor. „Ce veţi avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când Spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi puterea lui divină. Cei care resping adevărul vor fi de faţă, ca să-i acuze şi să-i apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăţi şi suferinţe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să manifeste blândeţea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face deosebire între agenţii lui Satana şi reprezentanţii lui Hristos. Mântuitorul va fi înălţat în faţa mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduinţa Mântuitorului. Când Petru şi Ioan au mărturisit în faţa Sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând, şi au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele apostolilor 4:13). Despre Ştefan stă scris că „toţi cei care stăteau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger”. Oamenii nu erau în stare „să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Faptele apostolilor 6:15,10). Şi Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16,17).
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credinţa prin rugăciune. Când erau aduşi la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie.
O stăruinţă zilnică, plină de râvnă, de a-I cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis El, va aduce putere şi pricepere pentru suflet. Cunoştinţa câştigată prin cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în încercare, nu se pot aştepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărţită şi apoi să se încreadă în El.