Ai terminat de citit capitolul 20 – „Numai dacă vedeți semne și minuni”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/CzYBDYC83Jn5R3c39
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 21 – Betesda și Sinedriul.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei.”
Din când în când, apele scăldătorii erau agitate şi se credea că lucrul acesta era rezultatul intervenţiei unei puteri supranaturale şi că oricine ar fi coborât primul în apă după tulburarea ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo, dar, când se tulbura apa, gloata era atât de mare, încât, în goana lor, oamenii călcau în picioare bărbaţi, femei şi copii mai slabi decât ei. Mulţi nu puteau să ajungă până la marginea scăldătorii. Mulţi dintre cei ce ajungeau până acolo mureau lângă ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, pentru ca bolnavii să fie apăraţi de arşiţa zilei şi de răcoarea nopţii. Unii îşi petreceau noaptea în pridvoarele acestea şi, în fiecare zi, se târau până la marginea scăldătorii, cu speranţa zadarnică de vindecare.
Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând singur şi părând adâncit în meditaţie şi rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociţi aşteptând ceea ce credeau că este singura lor speranță de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare ca să-i facă bine pe toţi bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulţimile se duceau la templu să se roage şi El ştia că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecăţile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt lucrării Lui.
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat de treizeci şi opt de ani. Suferinţa lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate şi era socotită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Singur şi lipsit de prieteni, simţind că nu avea dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul răbdase ani mulţi de mizerie. Pe când se aştepta ca apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mişcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alţii, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruiască gloata egoistă şi gata de ceartă. Eforturile lui stăruitoare în direcţia aceasta, grija şi continua dezamăgire făcuseră să-i piară şi restul de puteri.
Bolnavul zăcea pe rogojina lui şi tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând şi milostiv S-a aplecat asupra lui şi cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenţia. Nădejdea i-a reînviat în inimă. Simţea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată. Şi-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă şi acum avea puţină speranță să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El şi-a întors obosit privirea, zicând: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.”
Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El, i-a zis doar: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă.” Credinţa omului s-a prins de cuvânt. Fiecare muşchi şi fiecare nerv vibrau de viaţă nouă şi o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, şi-a supus voinţa să asculte porunca lui Iisus şi toţi muşchii au răspuns voinţei lui. Sărind în picioare, se simţea ca un om în toate puterile.
Iisus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască şi să piardă unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos şi, acţionând în virtutea lui, a primit putere.
Prin aceeaşi credinţă, putem primi şi noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune, doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu şi se luptă în zadar să o câştige. În disperare, ei strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Aceşti oameni descurajaţi, prinşi în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, zicând cu nespusă duioşie şi milă: „Vrei să te faci sănătos?” El îţi spune să te ridici în sănătate şi pace. Nu aştepta să simţi că eşti sănătos. Crede cuvântul Lui şi el se va împlini. Pune voinţa ta de partea voinţei lui Hristos. Slujeşte-L şi, lucrând după cuvântul Lui, vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul rău şi patima care, din cauza îndelungatei practicări, ţi-au robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să te elibereze. El va da viaţă sufletului „mort în greşeli” (Efeseni 2:1). El îl va elibera de nenorocire şi de lanţurile păcatului pe robul prins în slăbiciune.
Paraliticul vindecat s-a aplecat să-şi ia patul – o rogojină şi o pătură – şi, cu un sentiment de uşurare, s-a ridicat iarăşi şi s-a uitat împrejur ca să-L vadă pe Eliberatorul său, dar Iisus Se pierduse în mulţime. Omul se temea că nu-L va recunoaşte când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât şi uşor, lăudându-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de sănătatea câştigată, a întâlnit câţiva farisei şi le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt şi l-au întrebat de ce-şi ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e Sabat. Cu toate acestea, nu se simţea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: «Ridică-ţi patul şi umblă.»” Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut să spună. Aceşti conducători ştiau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese şi sacrilegiul de a-l pune pe om să-şi ducă patul.
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretenţiile lor fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte națiuni. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot soiul de restricţii fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul şi onorat. Cărturarii şi fariseii făcuseră din ţinerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenţi de persoane luate dintre neevrei pentru multe servicii pe care nu aveau voie să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, atunci cei care îi foloseau pe alţii pentru a le face erau tot atât de vinovaţi ca şi când le-ar fi făcut ei înşişi. Ei gândeau că mântuirea e numai pentru iudei şi că starea tuturor celorlalţi, fiind oricum fără speranţă, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ţinute de toţi. Legile Sale nu aprobă restricţii necugetate sau egoiste.
Iisus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru păcat şi o jertfă de mulţumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaş. Găsindu-l printre închinători, Iisus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmăşia manifestată faţă de Iisus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era Cel care înfăptuise vindecarea. „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.”
Iisus a fost adus înaintea Sinedriului pentru a răspunde acuzaţiei de încălcare a Sabatului. Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o naţiune independentă, o acuzaţie de felul acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuşi romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzaţia pe care o aduceau ei împotriva lui Iisus n-ar fi avut nicio greutate în faţa tribunalului roman. Cu toate acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câştiga şi la Ierusalim o influenţă chiar mai mare decât a lor asupra poporului. Mulţimea care nu se interesa de discursurile rabinilor era atrasă de învăţătura lui Hristos. Oamenii puteau să înţeleagă cuvintele Lui şi inima lor se încălzea şi era mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos şi descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât şi prin lucrările milei Sale, El distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiţii şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăţia ei inepuizabilă.
În una dintre primele profeţii despre Hristos, stă scris: „Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo; şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulţimii prefera să primească învăţăturile Lui pline de iubire şi îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoţi. Dacă preoţii şi rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învăţătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar, pentru a-şi păstra puterea, aceşti conducători s-au hotărât să distrugă influenţa lui Iisus. Aducerea Lui în faţa Sinedriului şi condamnarea oficială a învăţăturilor Lui aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect faţă de conducătorii lor religioşi. Oricine îndrăznea să condamne pretenţiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci şi de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să ridice suspiciuni în dreptul lui Hristos. Ei Îl prezentau ca şi cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărţiri în popor şi pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani.