Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit.
Evrei 10:35,36
Când a trecut momentul în care a fost aşteptată pentru prima oară revenirea Domnului – în primăvara anului 1844 – aceia care o aşteptaseră cu credinţă au fost pentru o vreme cuprinşi de îndoială şi nesiguranţă. Dovezile biblice care susţineau convingerea lor păreau clare şi concludente. Binecuvântarea specială a Domnului, manifestată atât prin convertirea păcătoşilor, cât şi prin redeşteptarea vieţii spirituale printre creştini, era o dovadă că mesajul era de la Dumnezeu.
În vara anului 1844 – la jumătatea perioadei dintre momentul în care se crezuse că se vor sfârşi cele 2.300 de zile şi toamna aceluiaşi an – mesajul a fost vestit citându-se exact cuvintele Scripturii: „Iată, Mirele vine!” (Matei 25,6) Această nouă lumină se baza pe descoperirea că decretul lui Artaxerxes pentru rezidirea Ierusalimului (care reprezenta punctul de plecare al profeţiei celor 2.300 de ani) a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr., nu la începutul acelui an. Prin urmare, cei 2.300 de ani aveau să se sfârşească în toamna anului 1844.
Mişcarea Adventă a prins viaţă din nou şi a acoperit toată ţara ca un val uriaş. Însă şi de data aceasta mişcarea urma să treacă printr-o dezamăgire.
„Faptul că acest îndemn este adresat şi bisericii din zilele sfârşitului se vede din cuvintele care denotă apropierea revenirii Domnului. ’Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.’ Se înţelege clar că va fi o aparentă întârziere şi Domnul va întârzia să vină. […] Când lumina puternică a ’strigătului de la miezul nopţii’ le-a luminat calea şi au văzut profeţiile desigilate şi împlinirea rapidă a semnelor care vesteau că venirea lui Hristos era aproape, au mers, cum era şi cazul, prin vedere. Dar acum, încovoiaţi de speranţe înşelate, au putut rămâne în picioare numai prin credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său.” (Tragedia veacurilor, pag. 408)
Avem nevoie de această încredere în Dumnezeu că nicio dezamăgire, oricât de grea, nu ne poate distruge credinţa în călăuzirea Sa.