Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?
Luca 10:36
Prin parabola bunului samaritean, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă în sisteme, în crezuri sau în ritualuri, ci în săvârşirea faptelor de iubire – în urmărirea binelui altora dintr-o preocupare sinceră.
Povestirea spusă de Isus nu era una imaginară, ci era o întâmplare reală, despre care ascultătorii Lui ştiau că a avut loc exact aşa cum le-a fost relatată de El. De altfel, preotul şi levitul care au trecut pe partea cealaltă a drumului se aflau în mulţime şi ascultau cuvintele lui Hristos.
Evreii recunoşteau că Dumnezeu le poruncise să îl iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Dar nu puteau să cadă de acord cu privire la semnificaţia cuvântului „aproapele”. Argumentul lor era că popoarele din afara naţiunii lor nu se încadrau în categoria „aproapele”. Ei se întrebau chiar şi dacă acest cuvânt făcea referire la toate clasele de evrei. Puteau fi incluşi în această categorie şi cei neînvăţaţi, şi cei necuraţi din punct de vedere ceremonial? Isus a relatat întâmplarea cu samariteanul milos tocmai pentru a oferi soluţia. În felul acesta, El a arătat că „aproapele” este orice om care are nevoie de ajutorul nostru.
Hristos a arătat că semenul nostru nu este numai cel care face parte din aceeaşi biserică sau are aceeaşi credinţă cu noi. „Aproapele” este orice om care a fost rănit şi lovit de Satana, orice om care este proprietatea lui Dumnezeu.
„Lecţia aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Isus. Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute care trebuie să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă dovadă de jertfire de sine pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde am fi, atunci, oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 504)
Suntem creştini şi nu putem trece pe lângă fiinţele omeneşti care au necazuri, considerând că problema lor nu ne priveşte.