Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor.
Matei 16:12
Isus S-a întors în Galileea înviorat de încrederea deplină a femeii siro-feniciene şi de recunoştinţa păgânilor din Decapolis. Însă aici, în Galileea, printre conaţionalii Săi evrei şi unde făcuse minunile cele mai mari, a fost primit cu necredinţă şi dispreţ.
Aici, fariseii şi saducheii, mereu porniţi unii împotriva altora, s-au unit împotriva Lui. Şi I-au cerut un semn din cer. Însă El le dăduse deja multe semne care confirmau misiunea Sa. Fiecare minune pe care a făcut-o – vindecarea bolnavilor şi învierea morţilor – era un semn al divinităţii Sale.
Totuşi, cea mai înaltă dovadă a faptului că El venise de la Dumnezeu era modul în care viaţa Sa demonstra caracterul lui Dumnezeu. O asemenea viaţă pioasă este cea mai mare dintre toate minunile. Isus nu Şi-a folosit puterea pentru a Se răzbuna sau pentru a satisface pretenţiile necredinţei şi mândriei. Şi nici nu ne-a dat nouă puterea aceasta. Schimbarea inimii, transformarea caracterului omului, este o minune care demonstrează puterea unui Mântuitor veşnic. Viaţa creştină consecventă este cea mai mare minune.
Ucenicii ar fi vrut ca Isus să le fi răspuns conducătorilor atunci când aceştia I-au cerut un semn. Ei ştiau că El este mai mult decât capabil să facă nişte demonstraţii uimitoare şi să-i aducă la tăcere pe duşmanii Lui. Ucenicii se aflau în pericolul de a nutri aceeaşi înălţare de sine şi acelaşi egoism care îi motivau pe farisei şi pe saduchei.
„Cât de răspândit este acest păcat subtil şi înşelător între urmaşii de astăzi ai Domnului, ca şi pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos şi părtăşia noastră unul cu altul sunt întinate de dorinţa tainică de a înălţa eul! Cât de grăbit vine gândul ca eul să fie satisfăcut şi cât de mare este dorinţa după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine şi dorinţa de a găsi o cale mai uşoară decât cea stabilită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeieşti cu teorii şi tradiţii omeneşti.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 409)
Numai puterea lui Dumnezeu primită în viaţa noastră ne poate scăpa de dorinţa după aprecierea altora şi de egoismul din inima noastră.