Du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare… ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri.
Geneza 27:3,4
Între Iacov şi Esau existau mari deosebiri în ce priveşte caracterul şi modul de viaţă. Esau iubea plăcerile şi nu suporta constrângerile. Iacov era atent, harnic şi grijuliu, se gândea mai mult la viitor decât la prezent şi era satisfăcut cu viaţa de păstor. Amândoi au fost învăţaţi că dreptul de întâi născut era ceva foarte important – însemna nu numai moştenirea averilor, ci şi întâietatea spirituală şi făgăduinţa că Răscumpărătorul Se va naşte din această spiţă.
Dreptul de întâi născut îi revenea lui Esau, dar lui nu-i plăcea viaţa religioasă. El socotea că acest drept era un jug al robiei şi dorea să fie liber să facă tot ce îi plăcea.
Iacov îşi dorea să aibă dreptul de întâi născut nu pentru bogăţia materială, ci pentru binecuvântarea spirituală: să fie părintele lui Mesia cel făgăduit. Dar, cu toate că preţuia lucrurile veşnice mai mult decât pe cele trecătoare, Iacov nu Îl cunoştea pe Dumnezeu din experienţă personală. Inima lui nu fusese înnoită prin harul divin.
Odată, când Esau s-a întors flămând de la vânătoare, Iacov i-a dat o porţie de mâncare în schimbul dreptului de întâi născut. Ca să primească o farfurie cu ciorba lui preferată, Esau a confirmat această tranzacţie printr-un jurământ. Pe el nu îl interesa decât momentul prezent.
Mai târziu, Esau s-a căsătorit cu două femei idolatre. Aceste căsătorii le-au provocat multă durere părinţilor lui. Dar niciuna dintre aceste slăbiciuni de caracter nu i-au schimbat lui Isaac gândul că lui Esau îi revenea binecuvântarea dreptului de întâi născut. Când el s-a gândit să îi dea în taină lui Esau această binecuvântare, Rebeca a pus la cale un plan ca să-l înşele, convinsă fiind că Isaac nu împlinea voinţa lui Dumnezeu. Iacov a acceptat în cele din urmă să asculte de ea, dar, după săvârşirea faptei, amândoi nu au avut parte decât de necazuri şi de suferinţă.
„Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de întâi născut şi cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi aşteptat în credinţă ca El să lucreze pentru ei.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 180)
Este uşor să îngăduim ca o satisfacţie imediată să aducă la tăcere conştiinţa şi să ne facă să amânăm ce ştim că e drept şi bun.