Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui.
Geneza 4:4
Cain şi Abel aveau caractere foarte diferite. Abel era loial lui Dumnezeu şi Îl găsea drept în purtarea Sa faţă de neamul omenesc căzut. Cain era răzvrătit şi nemulţumit din cauza blestemului păcatului. El avea gândul lui Satana – înălţare de sine şi negarea autorităţii lui Dumnezeu.
Şi Cain, şi Abel au fost puşi la încercare, ca să-şi dovedească loialitatea faţă de Dumnezeu. Jertfele aveau să arate credinţa lor în Isus, în Acela spre care arăta mielul înjunghiat. Ei au construit altare identice, dar jertfa lui Abel a fost mistuită de focul coborât din cer, în vreme ce jertfa de mâncare a lui Cain nu a primit niciun semn din cer.
Abel l-a implorat pe fratele lui mai mare să respecte voinţa lui Dumnezeu, dar Cain a refuzat sfatul. El şi-a adus jertfa ca şi cum I-ar fi făcut o favoare lui Dumnezeu – o jertfă de mulţumire pentru care aştepta aprobarea divină. El nu simţea nevoia după un Mântuitor.
Cain şi Abel reprezintă două categorii de oameni care vor exista până la sfârşit: cei care îşi înţeleg nevoia după un Mântuitor şi cei care se încumetă să se bazeze pe meritele lor. Cei mai mulţi merg pe urmele lui Cain. Aproape toate religiile false se bazează pe acelaşi principiu – că mântuirea depinde de strădaniile omului. Din zilele lui Adam, marea luptă s-a dat în jurul supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu. O credinţă adevărată, ca a lui Abel, se bizuie cu totul pe Hristos şi este dovedită prin supunere faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu.
Dumnezeu S-a apropiat de Cain şi l-a rugat să fie înţelept. Raţiunea şi conştiinţa îi spuneau că Abel are dreptate, însă el s-a înfuriat şi, în cele din urmă, l-a ucis pe fratele lui. Aşa s-a întâmplat mereu în istoria lumii – cei răi îi urăsc pe cei care sunt mai buni decât ei.
„Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească, reflectată de caracterul servilor credincioşi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu şi cu atât mai hotărâte vor fi străduinţele lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură pacea.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 74)
Păcatul înseamnă refuzul de a asculta de raţiune. Adesea, cei care ştiu că fac un lucru greşit încearcă să îşi aducă la tăcere conştiinţa, atacându-i pe cei care, prin viaţa lor de ascultare, sunt o mustrare pentru neascultarea lor.