Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.
Isaia 1:18
Dumnezeu a adus la existenţă prin cuvântul Său toate lucrurile create din univers: fiecare galaxie, fiecare stea şi planetă. Dar, în centrul planului Său pentru planeta Pământ, se afla crearea omului – bărbat şi femeie −, amândoi reflectând chipul Său. Natura lor era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, mintea lor era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti, sentimentele erau curate, iar dorinţele şi pasiunile lor se aflau sub stăpânirea raţiunii.
Dumnezeu a sărbătorit căsătoria lui Adam cu Eva, căsătoria şi Sabatul fiind cele două daruri oferite omenirii în Eden, care dăinuie până astăzi. Primul cuplu a primit drept cămin Grădina Edenului, care era plină cu tot felul de flori şi de pomi, iar păsările şi animalele erau prietenii omului. Sabatul zilei a şaptea avea să devină sărbătoarea săptămânală, în care oamenii urmau să mediteze la minunata lucrare de creaţiune a lui Dumnezeu.
Activitatea lor consta în îngrijirea grădinii, care le fusese dată „ca s-o lucreze şi s-o păzească”. Dumnezeu a ştiut că munca plăcută şi înviorătoare avea să fie o binecuvântare pentru ei. Totodată, Adam şi Eva erau elevi, fiindcă primeau zilnic învăţătură de la îngerii cereşti şi de la Dumnezeu Însuşi. Fructele din pomul vieţii le dădeau energie, iar inteligenţa lor era doar cu puţin mai prejos decât cea a îngerilor. În timp ce studiau viaţa din univers, inima lor se umplea cu o dragoste mai profundă şi cu recunoştinţă faţă de Creatorul lor.
„Dumnezeu ar fi putut să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit; dar, în cazul acesta, omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu ar fi fost de bunăvoie, ci forţată. În situaţia aceasta, nu putea avea loc nicio dezvoltare a caracterului. O astfel de situaţie ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca fiinţă inteligentă, şi acest lucru ar fi întărit acuzaţia lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 49)
Libertatea de alegere este atât de importantă pentru Dumnezeu, încât El a fost dispus să-Şi asume riscul ca omul să aleagă neascultarea.