Pedepsele lui Dumnezeu vor veni peste cei care caută să-I oprime și să-I distrugă poporul. Îndelunga Sa răbdare cu cei răi îi încurajează pe oameni să păcătuiască, dar pedeapsa lor nu este mai puțin certă și mai puțin de temut doar pentru că este îndelung amânată. „Căci Domnul Se va scula ca la muntele Perațim și Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Și facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Și împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit” (Isaia 28:21). Pentru Dumnezeul nostru milos, pedeapsa este un act ciudat. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului” (Ezechiel 33:11). „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie..., iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat.” „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie și nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Exodul 34:6,7; Naum 1:3). Prin fapte teribile îndeplinite cu dreptate, El va reabilita autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Severitatea pedepsei care îi așteaptă pe călcătorii Legii poate fi dedusă din neplăcerea cu care Domnul aduce la îndeplinire judecata. Națiunea față de care El are îndelungă răbdare și pe care nu o va lovi până când nu va fi umplută cupa nelegiuirii în ochii lui Dumnezeu, acea națiune va bea în cele din urmă cupa mâniei neamestecate cu milă.
Când Domnul Hristos Își va înceta mijlocirea în Sanctuar, atunci va fi vărsată mânia neamestecată cu milă cu care au fost amenințați cei care se închină fiarei și icoanei ei și care primesc semnul ei (Apocalipsa 14:9,10). Calamitățile cu care a fost lovit Egiptul, când Dumnezeu era pe punctul să-l elibereze pe Israel, au fost de aceeași natură cu pedepsele mai cumplite ce vor cădea pe o arie mai largă asupra lumii cu puțin înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. Descriind acele plăgi înspăimântătoare, profetul spune: „O rană rea și dureroasă i-a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei... Marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Și a murit orice făptură vie, chiar și tot ce era în mare... Râurile și izvoarele apelor... s-au făcut sânge.” Oricât ar fi de teribile aceste suferințe, dreptatea lui Dumnezeu este pe deplin justificată. Îngerul lui Dumnezeu declară: „Drept ești Tu, Doamne, (...) pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceștia au vărsat sângele sfinților și al prorocilor, le-ai dat și Tu să bea sânge. Și sunt vrednici” (Apocalipsa 16:2-6). Condamnându-i pe copiii lui Dumnezeu la moarte, ei s-au făcut vinovați de sângele lor ca și când ar fi fost vărsat de mâinile lor. În același fel i-a declarat Hristos vinovați pe iudeii din timpul Său de tot sângele sfinților care fusese vărsat din zilele lui Abel, deoarece erau stăpâniți de același spirit și căutau să facă același lucru ca ucigașii profeților.
În plaga următoare, soarelui i se dă puterea „să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogoriți de o arșiță mare” (Apocalipsa 16:8,9). Iată cum au descris profeții starea pământului în acea perioadă catastrofală: „Pământul este întristat..., căci bucatele de pe câmp sunt pierdute..., toți pomii de pe câmp s-au uscat... și s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” „S-au uscat semințele sub bulgări; grânarele stau goale... Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au pășune..., căci au secat pâraiele și a mâncat focul islazurile pustiei.” „În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu; pretutindeni vor arunca în tăcere o mulțime de trupuri moarte” (Ioel 1:17-20; Ioel 1:10-12; Amos 8:3).
Aceste calamități nu au o răspândire generală, altfel locuitorii pământului ar fi decimați. Totuși vor fi cele mai îngrozitoare catastrofe cunoscute vreodată de muritori. Toate pedepsele care au venit peste oameni până la încheierea timpului de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe păcătos să nu primească măsura deplină pentru vinovăția lui, dar, la pedeapsa finală, mânia este vărsată neamestecată cu îndurare.
În ziua aceea, oamenii vor dori adăpostul harului lui Dumnezeu, pe care l-au disprețuit timp îndelungat. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11,12).
Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferință. Dar, când va fi persecutat și chinuit, când va îndura privațiuni și va suferi de foame, nu va fi lăsat să piară. Dumnezeul care a avut grijă de Ilie nu va trece pe lângă niciunul dintre copiii Săi care se sacrifică. Cel care le numără „perii din cap” (Luca 12:7) va avea grijă de ei și, pe timp de foamete, vor fi săturați. Pe măsură ce nelegiuiții mor de foame și de epidemii, îngerii îi vor ocroti pe cei drepți și le vor împlini nevoile. Pentru „cel ce umblă în neprihănire” promisiunea este: „I se va da pâine și apa nu-i va lipsi.” „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi” (Isaia 33:15,16; 41:17).
„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18).
„Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îți va păzi sufletul.” „Da, El te scapă de lațul vânătorului, de ciumă și de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui și te va ascunde sub aripile Lui. Căci scut și pavăză este credincioșia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine și zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii și vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmii 121:5-7; 91:3-10).
Din punct de vedere omenesc, se va părea că cei din poporul lui Dumnezeu vor fi nevoiți în scurt timp să-și sigileze mărturia cu sânge, așa cum au făcut martirii dinaintea lor. Ei înșiși vor începe să se teamă că Domnul i-a lăsat să cadă în mâna dușmanilor lor. Va fi o perioadă de cutremurătoare agonie. Zi și noapte ei strigă către Dumnezeu pentru eliberare. Cei răi jubilează și se aude strigătul batjocoritor: „Unde este acum credința voastră? De ce nu vă salvează Dumnezeu din mâinile noastre, dacă sunteți, într-adevăr, poporul Său?” Dar cei care așteaptă își amintesc de Iisus murind pe crucea de pe Calvar, de mai-marii preoților și de conducători strigând în bătaie de joc: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce și vom crede în El!” (Matei 27:42). Toți se luptă cu Dumnezeu, asemenea lui Iacov. Înfățișarea lor exprimă lupta pe care o duc în ei înșiși. Paloarea se poate observa pe toate fețele. Dar ei nu încetează să se roage fierbinte.