Satana îi face pe mulți să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea lipsa lor de cinste în lucrurile mici ale vieții, dar, după cum a procedat cu Iacov, Domnul arată că El nu va aproba și nu va tolera în niciun fel păcatul. Toți cei care încearcă să-și scuze sau să-și ascundă păcatele – lăsându-le în felul acesta neșterse din cărțile din cer, nemărturisite și neiertate – vor fi învinși de Satana. Cu cât profesia lor este mai onorabilă și cu cât poziția pe care o dețin este mai înaltă, cu atât mai jalnică este starea lor în fața lui Dumnezeu și cu atât mai sigur este triumful marelui lor adversar. Cei care amână pregătirea pentru ziua lui Dumnezeu n-o vor putea dobândi nici în timpul crizei finale, nici după aceea. Cazul tuturor acestora este fără speranță.
Creștinii doar cu numele, care vor rămâne nepregătiți până la acel ultim conflict înfricoșător, în disperarea lor își vor mărturisi păcatele în cuvinte care exprimă un cumplit chin sufletesc, în timp ce nelegiuiții vor jubila de situația lor tragică. Aceste mărturisiri au același caracter cu mărturisirea lui Esau sau a lui Iuda. Cei care le fac deplâng urmările păcatului, dar nu și vinovăția lui. Ei nu simt o remușcare adevărată, nici scârbă de păcat. Își recunosc păcatul de teama pedepsei, dar, ca și faraonul din timpul lui Moise, ar continua să sfideze Cerul dacă pedepsele nu s-ar mai manifesta.
Experiența lui Iacov este, în același timp, o asigurare că Dumnezeu nu-i va respinge pe cei care au fost păcăliți, ispitiți și duși în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăință adevărată. În timp ce Satana caută să-i distrugă pe acești oameni, Dumnezeu îi va trimite pe îngerii Lui să-i încurajeze și să-i protejeze în timp de pericol. Asalturile lui Satana sunt furioase și hotărâte, amăgirile lui sunt teribile, dar ochiul Domnului este asupra copiilor Săi și urechea Lui le aude strigătele. Suferința lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie, dar Maestrul topitor îi va scoate ca aur purificat în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul celei mai aspre încercări a lor, este la fel de puternică și de delicată ca în zilele celei mai înfloritoare prosperități, dar este necesar ca ei să fie puși în cuptorul de foc. Ceea ce este pământesc în ei trebuie să fie ars, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat perfect.
Perioada de suferință și chin care ne așteaptă va necesita o credință care să suporte oboseala, amânarea și foamea – o credință care nu va slăbi, deși va fi aspru încercată. Timpul de har, sau de probă, este acordat tuturor ca să se pregătească pentru timpul de criză. Iacov a ieșit învingător pentru că a fost perseverent și hotărât. Biruința lui este o dovadă a puterii rugăciunii insistente. Toți cei care se vor prinde de făgăduințele lui Dumnezeu așa cum s-a prins el și vor fi hotărâți și perseverenți cum a fost el vor reuși așa cum a reușit el. Cei care nu sunt dispuși să se renege pe ei înșiși, să se lupte în rugăciune cu Dumnezeu și să implore mult și insistent binecuvântarea Sa nici nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu – cât de puțini știu ce înseamnă acest lucru! Cât de puțini și-au îndreptat sufletul către Dumnezeu cu o dorință atât de intensă încât toate puterile să le fie încordate! Când valurile disperării, a căror putere nicio limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puțini se prind cu credință fermă de promisiunile lui Dumnezeu!
Cei care acum nu manifestă decât puțină credință sunt în cel mai mare pericol de a cădea victime puterii amăgirilor satanice și decretului de constrângere a conștiinței. Și chiar dacă vor rezista când vor fi încercați, se vor afunda într-o suferință și într-un chin mai adânci în timpul crizei, pentru că nu și-au format niciodată obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecțiile de credință pe care le-au neglijat vor fi obligați să le învețe sub teribila apăsare a descurajării.
Acum trebuie să ajungem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, punând la încercare promisiunile Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune arzătoare și sinceră. Trebuie mai degrabă să renunțăm la satisfacțiile egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Cea mai lucie sărăcie, cea mai mare renunțare la sine, dacă sunt cu voia Sa, sunt mai bune decât bogății, onoruri, confort și mulți prieteni, dar fără voia Sa. Trebuie să ne luăm timp să ne rugăm. Dacă ne lăsăm mintea să fie exclusiv preocupată de interese lumești, Domnul poate să ne mai acorde timp, luându-ne idolii pe care ni i-am făcut din aur, din case sau din pământuri fertile.
Tinerii n-ar fi ademeniți să păcătuiască dacă ar refuza să meargă pe căile pe care nu pot să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă trimișii care prezintă lumii ultima avertizare solemnă s-ar ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu nu într-un mod rece, apatic și indiferent, ci cu ardoare și credință, ca și Iacov, ei ar găsi multe situații despre care ar putea spune: „Am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață” (Geneza 32:30). Ar fi considerați de Cer prinți, având putere să triumfe în lupta cu Dumnezeu și cu oamenii.
„Vremea de strâmtorare cum n-a mai fost” niciodată va veni curând peste noi. Vom avea nevoie de o experiență pe care acum n-o avem și pe care mulți sunt prea comozi să o dobândească. De obicei, încercarea la care te aștepți pare mai mare decât este în realitate, dar acest lucru nu este valabil și în ceea ce privește criza care ne așteaptă. Nici cea mai bogată imaginație nu poate concepe amploarea acelui chin cumplit. Atunci, în timpul acelei mari încercări, fiecare suflet va trebui să stea singur înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea – zice Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14:20).
Acum, în timp ce Iisus, ca Mare-Preot al nostru, face ispășire pentru noi, trebuie să încercăm să devenim desăvârșiți în El. Mântuitorul nostru n-a putut fi determinat să cedeze puterii ispitei nici măcar printrun gând. Satana găsește în inimile omenești câte un loc pe unde poate să intre; o anumită dorință păcătoasă este nutrită și, prin intermediul ei, ispitele lui pot să-și manifeste puterea. Hristos a declarat despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i ofere posibilitatea să câștige confruntarea. El păzise poruncile Tatălui Său și în El nu era niciun păcat pe care Satana să-l fi putut folosi în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiți cei care vor rezista în timpul crizei viitoare.
Încă de pe acum trebuie să ne despărțim de păcat, prin credința în sângele ispășitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru drag ne invită să ne alăturăm Lui, să unim slăbiciunea noastră cu tăria Lui, neștiința noastră, cu înțelepciunea Lui, nevrednicia noastră, cu meritele Lui. Providența lui Dumnezeu este școala în care trebuie să învățăm blândețea și smerenia lui Iisus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am alege-o noi – care pare mai ușoară și mai plăcută –, ci adevăratele ținte ale vieții. Depinde de noi dacă vom coopera sau nu cu mijloacele pe care le folosește Cerul în procesul de formare a caracterului nostru după Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna acest proces decât cu riscul de a-și pune sufletul în pericol.