Trimițându-și familia mai departe, ca să nu fie martoră la suferința lui, Iacov a rămas singur pentru a mijloci pe lângă Dumnezeu. El și-a mărturisit păcatul și a recunoscut îndurarea lui Dumnezeu față de el, în timp ce, cu umilință adâncă, a invocat legământul încheiat de Dumnezeu cu părinții lui și promisiunile care i-au fost făcute în viziunea din noaptea de la Betel și în țara exilului său. Criza din viața lui sosise; totul era în joc. A continuat să se roage și să se smerească înaintea lui Dumnezeu, în singurătate și întuneric. Deodată, o mână i-a fost pusă pe umăr. Crezând că un dușman încearcă să-i ia viața, s-a luptat cu agresorul lui cu toată energia pe care i-o dădea disperarea. Când s-a crăpat de ziuă, străinul și-a dovedit puterea supraomenească. La atingerea lui, vigurosul bărbat a rămas ca paralizat și a căzut neputincios, plângând pe umărul misteriosului său adversar. Iacov știa acum că se luptase cu Îngerul legământului. Deși infirm și îndurând cele mai tăioase dureri, el nu a renunțat la scopul pe care îl urmărea. De foarte mult timp avusese frământări, remușcări și necazuri din cauza păcatului său; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin părea gata să plece, dar Iacov s-a agățat de El, implorând binecuvântarea. Îngerul a insistat: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile”, dar patriarhul a exclamat: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Câtă încredere, câtă fermitate și perseverență sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere arogantă și obraznică, Iacov ar fi fost distrus pe loc, dar el a primit asigurarea dată celui care își mărturisește slăbiciunea și lipsa de merite și se încrede în îndurarea unui Dumnezeu care Își respectă legământul.
El „s-a luptat cu îngerul și a fost biruitor” (Osea 12:4). Prin umilință, pocăință și predare de sine, acest muritor păcătos și vinovat a reușit să iasă câștigător în lupta cu Maiestatea cerului. S-a prins cu putere tremurândă de promisiunile lui Dumnezeu și inima Iubirii Infinite n-a putut să refuze cererea păcătosului. Ca o dovadă a triumfului său și ca o încurajare pentru alții să-i urmeze exemplul, numele i-a fost schimbat, dintr-un nume care îi amintea de păcatul său într-un nume care îi comemora victoria. Faptul că Iacov a avut câștig de cauză la Dumnezeu era o asigurare că va câștiga și în lupta cu oamenii. El nu s-a mai temut să țină piept mâniei fratelui său, pentru că Domnul era apărarea lui.
Satana îl acuzase pe Iacov în fața îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând că are dreptul să-l distrugă din cauza păcatului său. Satana fusese cel care îl determinase pe Esau să pornească împotriva lui. În timpul lungii nopți de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să-l apese cu sentimentul vinovăției, pentru a-l descuraja și a-i rupe legătura cu Dumnezeu. Iacov a ajuns aproape de disperare, știind că fără ajutor din cer avea să piară. El se pocăise sincer de păcatul lui și a apelat la harul, la îndurarea lui Dumnezeu. N-a putut fi abătut de la ținta lui, ci s-a ținut cu tărie de Înger și a insistat în cererea lui cu strigăte arzătoare, în agonie, până când a învins.
Așa cum l-a influențat pe Esau să pornească împotriva lui Iacov, Satana îi va provoca pe cei răi să distrugă poporul lui Dumnezeu în timpul marii crize finale. După cum l-a acuzat pe Iacov, la fel va acuza și poporul lui Dumnezeu. El îi consideră pe locuitorii lumii supușii lui, dar mica grupă care păzește poruncile lui Dumnezeu opune rezistență în fața supremației lui. Dacă ar putea să-i șteargă pe cei credincioși de pe fața pământului, victoria lui ar fi deplină. El vede că îngeri sfinți îi ocrotesc și deduce că păcatele le-au fost iertate, dar nu știe că situația lor a fost hotărâtă în Sanctuarul de sus. El cunoaște exact păcatele pe care el i-a ispitit să le comită și le prezintă înaintea lui Dumnezeu într-o lumină exagerată, acuzându-i că merită, exact ca și el, să nu mai beneficieze de harul lui Dumnezeu. Tot el declară că, potrivit dreptății, Domnul nu poate să le ierte lor păcatele, în timp ce pe el și pe îngerii lui îi distruge. Îi pretinde ca pradă a lui și cere să fie dați în mâinile sale ca să-i elimine.
În timp ce Satana îi acuză pe cei din poporul lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi permite să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credința și perseverența lor vor fi crunt testate. Când își examinează trecutul, speranțele lor scad, deoarece în întreaga lor viață nu văd aproape nimic bun. Sunt pe deplin conștienți de starea lor nedemnă și de neputința lor. Satana se străduiește să-i sperie cu gândul că situația lor este fără speranță, că petele lor nu vor fi șterse niciodată. El speră astfel să le distrugă credința, ca ei să cedeze ispitelor lui și să renunțe la loialitatea lor față de Dumnezeu.
Deși copiii lui Dumnezeu vor fi înconjurați de inamici deciși să-i anihileze, ei nu sunt îngroziți de persecuția pe care s-ar putea să o suporte pentru adevăr, ci se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele și că, din cauza vreunui defect din caracterul lor, nu se va împlini făgăduința Mântuitorului: „Te voi păzi... de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă” (Apocalipsa 3:10). Dacă ar avea siguranța iertării, nu s-ar da înapoi de la tortură sau moarte, dar, în cazul în care s-ar dovedi nedemni și și-ar pierde viața din cauza propriilor defecte de caracter, atunci Numele sfânt al lui Dumnezeu ar fi incriminat.
Din toate părțile aud vești despre comploturi, trădări și văd cum acționează spiritul de revoltă. În inima lor se naște o dorință intensă, arzătoare, ca această mare apostazie să înceteze, iar nelegiuirii celor răi să i se pună capăt. Dar, în timp ce se roagă lui Dumnezeu să oprească mișcarea de revoltă, ei își reproșează cu durere că nu au mai multă putere să se opună și să respingă valul teribil al răului. Își dau seama că, dacă și-ar fi folosit întotdeauna întreaga capacitate în slujba lui Hristos, mergând înainte din reușită în reușită, forțele lui Satana ar avea acum mai puțină putere să triumfe asupra lor.
Ei își amărăsc sufletul înaintea lui Dumnezeu, arătând spre pocăința lor din trecut pentru numeroasele lor păcate și invocând în favoarea lor promisiunea Mântuitorului: „Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Credința lor nu cedează, în ciuda faptului că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat. Deși simt la mare intensitate neliniștea, groaza și tristețea, nu încetează să se roage. Se prind de puterea lui Dumnezeu cum s-a prins și Iacov de Înger. Cuvintele sufletului lor sunt: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Dacă Iacov nu ar fi fost deja pocăit de fapta păcătoasă prin care a obținut dreptul de întâi născut prin înșelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea și nu l-ar fi lăsat în viață. În același fel, în „vremea de strâmtorare” – în marea criză finală –, dacă ar mai avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturați de teamă și chin, cei din poporul lui Dumnezeu ar fi copleșiți; disperarea le-ar reteza credința și n-ar mai avea curaj să se roage la Dumnezeu pentru eliberare. Deși au un profund sentiment că nu sunt adecvați pentru cer, ei nu au păcate ascunse pe care să le scoată la iveală. Păcatele lor au mers înainte la judecată și au fost șterse, iar ei nu le mai pot aduce în discuție.