Ce cuvinte, imagini sau simboluri îți vin în minte când te gândești la termenul „sanctuar”? Poate îți vine la îndemână să enumeri obiectele care se aflau în cele trei încăperi care îl compuneau sau poate te duci cu gândul la niște cuvinte-cheie, cum ar fi: sfințenie, ordine, mântuire, mijlocire, iertare, jertfă. Este posibil însă și să-ți fie dificil sau imposibil să rezumi însemnătatea sanctuarului la niște simple cuvinte. Fie pentru că acestea nu ar putea cuprinde importanța și semnificația pe care termenul o are pentru tine, fie, din contră, pentru că subiectul sanctuarului nu atinge nicio coardă a inimii tale.
Oferindu-ți un răspuns onest la întrebarea de mai sus, ai făcut primul pas pe drumul minunat deschis în cartea Sanctuarul, calea mântuirii, de către autorul Traian Aldea.
Pentru mine, citirea acestei cărți a fost asemenea unei călătorii pe un drum care, pe măsură ce era parcurs, devenea tot mai larg, mai bogat în priveliști, mai sigur și luminos.
Drumul îl reprezintă sanctuarul însuși: începând cu israeliții, care s-au format ca popor în jurul acestuia și care au existat ca națiune atâta timp cât l-au avut, și trecând apoi de la sanctuarul pământesc la cel ceresc, în care intrarea omului la tronul harului lui Dumnezeu nu mai era restricționată de regulile de acces în sanctuarul pământesc – până la rezolvarea stringentei probleme a păcatului, prin înțelegerea gravității și îndepărtării lui, spre descoperirea drumului de întoarcere la Dumnezeu.
Autorul ne asigură că, asemenea Bibliei, „și sanctuarul are același autor – Duhul Sfânt. La fel ca Biblia, și sanctuarul are un singur scop – să descopere oamenilor păcătoși drumul mântuirii.” Acesta și-a găsit începutul la Golgota „și se continuă prin lucrarea Sa în sanctuarul din cer. Este ca un cec în alb, cu o sumă infinită pe care o poți accesa în timpul de har acordat de Dumnezeu.” Acum, cât încă suntem beneficiarii acestui timp, „să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).