Când eram mic mă jucam des de-a baba oarba. Mă legam cu o eșarfă la ochi și încercam să-mi prind prietenii, care scoteau tot felul de sunete. Era amuzant și era o senzație ciudată să privești iar după ce nu mai erai legat la ochi. Ochii aveau nevoie de un timp de adaptare, dar în câteva secunde eram gata de un alt joc.
Oare cum ar fi fost să nu-mi mai pot scoate eșarfa de la ochi?
Cartea Evadarea din beznă prezintă exact o astfel de experiență. Russell Freedman pune pe hârtie povestea de viață a celui mai vestit nevăzător din istorie, Louis Braille – un băiețel firav de trei ani care, în urma unui accident în atelierul tatălui său, ajunge complet orb.
Pentru vremea aceea, să fii orb era o condamnare la o viață în care erai mereu dependent de alții, fără posibilități de educație.
Din fericire, cu ajutorul comunității din care făcea parte, Louis a ajuns la o școală pentru nevăzători, unde a putut să învețe multe lucruri, printre care și să citească.
La zece ani a putut să experimenteze o nouă metodă, numită „scrierea nocturnă”, concepută de căpitanul Charles Babier. După doi ani de cercetări asidue, Louis a venit cu propuneri de modificări către căpitan, care au făcut metoda mult mai eficientă.
Cum a putut el, un căpitan, să asculte sfaturile unui copil plăpând de doisprezece ani?
La prima vedere, Louis Braille pare un om fără vreo șansă de a face ceva de impact, dar viața lui ar putea fi asemuită cu un fir de iarbă care străpunge cimentul.
Nu venea dintr-o familie bogată, era nevăzător, nu avea influență, plămânii îi erau distruși din cauza tuberculozei, ideile lui nu sunt acceptate, iar directorul interzice sistemul lui de citire și scriere.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu influența elevilor și a celor din jur, metoda Braille ajunge să fie folosită nu numai în școala lui, ci în toată lumea.
Povestea lui Louis Braille îi poate ajuta pe copii să înțeleagă că o piedică în viața lor nu înseamnă sfârșitul urcării, ci chiar o treaptă care să îi ajute să ajungă mai sus.