Viziunea tronului, ca parte din scena judecății, este, în același timp, o revelație a împărăției cerești. Pentru noi, monarhia, cu abuzurile și privilegiile pe care le presupune ea, nu întruchipează ideea de perfecțiune. Oamenii nu-L aleg pe Dumnezeu în cadrul unui tur de scrutin, iar guvernarea Sa nu include partide politice diferite. De fapt, prezența Lui domină totul, iar El deține controlul asupra tuturor lucrurilor. Și totuși un astfel de sistem de guvernământ era cea mai mare dorință a eroilor biblici (Psalmii 139:7-10; 33:5; 119:64; 104:24; Isaia 6:3; Numeri 14:21; Habacuc 3:3; Romani 14:11; Filipeni 2:10). Într-un astfel de context, toți dușmanii lui Dumnezeu sunt măturați. Istoria nu mai este în derivă, nu mai este la mâna opresorilor sau în voia sorții. Cetatea păcii și a dreptăţii, visată de profeți, nu se naște în urma unor negocieri. Zidurile ei răsună de strigătul biruinței complete și radicale asupra răului și a morții.
„Cel Îmbătrânit de zile” este o expresie ciudată, care nu se mai găsește nicăieri în Biblie, cu toate că, în literatura ugaritică (canaanită), există expresii similare, prin care marele zeu El este numit „împărat, părinte al anilor” și judecător15. Ideea transmisă aici este aceea a caracterului veșnic al acestui împărat-judecător, idee întărită de imaginea părului alb. Înconjurat de mulţimi de slujitori, Cel Îmbătrânit de zile Îl reprezintă pe Dumnezeu (cf. Psalmii 68:17,18; Evrei 12:22). Mai mult, El este cel care urcă pe marele tron pentru a domni și a judeca. În mentalitatea biblică, vârsta înaintată califică pe cineva pentru postura de judecător, deoarece ea este un semn al înțelepciunii. Talmudul face aluzie la acest pasaj prin mențiunea că părul lui Dumnezeu este negru atunci când merge la război ca tânăr, și alb atunci când stă la judecată ca bătrân16. Cel Îmbătrânit de zile a fost prezent de la începutul timpului, după cum o indică numele Său. El cunoaște orice acțiune chiar înainte de a fi fost planificată (Psalmii 139:1-4). Numai El știe întreaga istorie și este singurul în măsură să judece. „Haina (…) albă ca zăpada” (Daniel 7:9) reprezintă caracterul Său. Este un judecător care nu poate fi mituit, iar verdictul Său va fi cu totul obiectiv. Întrucât nu a luat parte la păcatul pe care urmează să-l condamne, facultățile Sale morale de judecată sunt netocite. Numai El deosebește binele de rău, paradox deja enunțat în Geneza. Atunci când bărbatul și femeia au păcătuit, răul s-a amestecat cu binele până acolo încât, omenește, a devenit imposibil să le mai distingem. Cu cât oamenii se dedau mai mult la rău, cu atât mai puțin îl vor mai percepe ca fiind rău. Numai Acela care nu a fost niciodată supus răului poate cu adevărat să îl condamne.
Cărțile se deschid imediat după ce Cel Îmbătrânit de zile se așază pe tron. Este ultima fază a judecății. Profetul nu mai adaugă nimic. În general, în contextul judecății, Biblia Îl descrie pe Dumnezeu scriind (vezi capitolul 5). Menționarea cărților în sala divină a tronului implică de asemenea judecata. Funcţia cărților este aceea de a înregistra toate acțiunile din trecut și de a servi ca martori tăcuţi în timpul judecății (Exodul 13:9; 17:14). Iată de ce profetul Maleahi vorbește despre „o carte de aducere-aminte” (Maleahi 3:16-18). Această perspectivă a amintirii face din nou legătura dintre judecată și mântuire.
De exemplu, Dumnezeu Își aduce aminte de Noe (Geneza 8:1), de Avraam, de Isaac, de Iacov (Exodul 32:13), de Rahela (Geneza 30:22), de Ana (1 Samuel 1:17-20) și de Israel (Psalmii 115:12). În psalmi, victimele opresiunii strigă: „Adu-Ți aminte, Doamne!” (Psalmii 25:6; 74:2; 89:50; 119:49 etc.).
Însă atunci când Dumnezeu Își aduce aminte, lucrul acesta poate aduce și pedeapsă. Dumnezeu Își aduce aminte de Amalec (1 Samuel 15:2), de nelegiuirile noastre (Psalmii 79:8; Ieremia 14:10) și de Babilon (Apocalipsa 16:19) și nelegiuirile lui (Apocalipsa 18:5).
De asemenea, „oricine va fi găsit scris în carte” va fi mântuit (Daniel 12:1). Însă tot din cărți este condamnat și cornul cel mic (Daniel 7:11,12). Momentul în care se deschid cărțile nu coincide totuși cu executarea sentinței. Ceea ce vede Daniel în cărți este numai verdictul, vinovat sau nevinovat. Sentința vine mai târziu. Versetele 11 și 12 anunță destinul cornului celui mic, mai exact al celei de-a patra fiare, care poartă cornul cel mic. Distrugerea fiarei este completă, în contrast cu distrugerea parțială a celorlalte trei fiare, care urmau una după alta.
Ar trebui deci să vedem în versetele care anunță moartea fiarei a patra o anticipare a unui viitor îndepărtat, iar în versetele care descriu moartea celorlalte trei fiare, o privire retrospectivă spre trecut: „S-au deschis cărțile. Eu mă uitam mereu [în cărțile deschise]. (…) M-am uitat până
când fiara a fost ucisă și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit” (vers. 10-12).
Dumnezeu dorește ca viziunea judecăţii să fie o veste bună. În amurgul istoriei omenirii, judecata este ultima rază de speranță, pentru că ea anunță o lume nouă, o ordine nouă, o cetate nouă a păcii și a dreptății. Judecata este promisiunea sfârșitului stării noastre nenorocite, proclamând zorii unei lumi noi.
NOTE
15. Vezi I AB 1.7; citat în Lacocque, p. 142, 143.
16. Talmudul babilonian, Hagiga 14a.