Filozofia grecească înfruntă revelația biblică.
Biblia privește omul ca pe o unitate de nedesfăcut, numită „suflet viu” – Geneza 2:7. Ea se manifestă pe trei paliere psihologice: palierul afectiv, rațional și trupesc, care implică trecerea la acțiune, respectiv voința (1 Tesaloniceni 5:23). Aceste trei dimensiuni psihologice sunt funcții ale întregului-om.
Wheeler Robinson scria:
„Ce este omul? Pentru evrei este o unitate ce își trage rădăcina de la suflare. Sufletul nu are nici un fel de existență separată de trup. Evreii n-au avut nicio idee de vreun suflet descarnat, stafie, fantomă sau altfel.”
Grecii, dimpotrivă, credeau că omul este compus din două părți distincte: trup și suflet (dihotomie). Pentru greci, aceste părți aveau o existență separată și doar se împleteau pentru o vreme, cât dura viața terestră. Sufletul era socotit a fi conștient. În el era toată valoarea omului. Sufletul, ca scânteie divină, trebuie că era veșnic. Filozofiile grecești au construit pe credința că sufletul este nemuritor.
Pitagora din Samos (sec. VI î.Hr.) credea că „sufletul este răsuflarea zeilor închisă în corp omenesc drept pedeapsă.” Pitagora credea și în metempsihoză, adică în migrarea sufletului dintr-un corp într-altul.
Socrate (sec. V î.Hr.) era promotor al nemuririi sufletului. Atunci când a fost silit să ia cupa cu otravă de către mai-marii Atenei, a mărturisit senin: „Oare n-am așteptat de mult această desprindere?”
Platon, ucenic al lui Socrate (sec. IV î.Hr.), continuă să dezvolte ideea nemuririi sufletului.
Aristotel (c. 330 î.Hr.), ucenicul lui Platon, considera „moartea ca fiind eliberatorul care desparte ceea ce e putred de sufletul nobil pe care-l eliberează.”
În contrast cu concepția biblică, filozofia greacă privea moartea ca pe un eliberator, și nu ca fiind „plata păcatului” (Romani 6:23) și „dușmanul cel din urmă care va fi nimicit” (1 Corinteni 15:26). După Biblie, Eliberatorul este Isus Hristos, care nu mântuiește doar un suflet eteric, ci omul întreg.
Odată cu elenizarea masivă a lumii antice prin Alexandru Macedon, filozofia grecească s-a strecurat și a prins rădăcini chiar în mentalitatea celor mai conservatori apărători ai Bibliei: iudeii!
În „Cărțile apocrife”, produse în sec. I și II de evreii din diaspora (cei răspândiți în afara Palestinei), se regăsește învățătura grecească bine infiltrată în gândirea iudaică. Josephus Flavius, cronicarul iudeu al războiului iudeo-roman, promovează generos această fundamentală deviere de la crezul biblic.
Două curente care alterează gândirea creștină biblică:
Abia născut, creștinismul a trebuit să întâmpine un atac dublu care s-a manifestat chiar în interiorul creștinismului, cum de altfel și prezisese Pavel (Fapte 20:29).
1. Gnosticismul, după cum deja a fost prezentat, împrumută o mulțime de concepte din filozofia greacă și din sisteme religioase oculte. Gnosticii învățau că sufletul este prizonier în trup; că Yahweh, Dumnezeul cel rău al evreilor, a înghesuit sufletul în trup, în timp ce Isus a venit special ca să elibereze sufletul de trup și să-i redea libertatea și veșnicia.
Dionisie Areopagitul, (în bibliografia creștină e numit „Pseudodionisie”, adică „falsul Dionise”), a întocmit chiar o serie de vămi pe care le străbate sufletul când este eliberat din colivie.
Mani, gnosticul persan cu mare influență al sec. al III-lea, împrăștie în creștinism învățături zoroastrice și budiste, ca suport puternic pentru nemurirea sufletului. Școala lui, maniheismul, a avut o mare influență chiar până în China.
2. Neoplatonismul a fost cel de-al doilea curent extrem de puternic, care în cele din urmă a îngenuncheat creștinismul.
Plotin, (c. 250 d.Hr.) a învățat filozofia în Alexandria de la același maestru ca și Origene, apoi s-a aciuat în Roma, unde reînvie învățătura lui Platon în cercul de aristocrați. Prin el, teza nemuririi sufletului se reinstaurează în lumea ideilor, din care filozofii creștini se adapă din plin.
Dicționarul Larousse ilustrat spune: „Neoplatonismul este filozofia care fundamentează creștinismul.”
Winston Walker, în Istoria Bisericii Creștine, afirmă că „neoplatonismul a avut o influență covârșitoare în creștinism prin Sfântul Augustin”.
Mircea Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase, 1991, p. 363, scrie:
„În ce privește cauza ereziilor, Irineu și Hippolit din Sardes o identifică în contaminarea Bibliei cu spiritul filozofiei grecești.”
Metamorfoza: de la creștinism pur la hibridul păgâno-creștin.
A. LA ÎNCEPUT...
Până în anul 175 d.Hr., liderii bisericii, printre care Clement din Roma, Ignațiu din Antiohia, Barnaba, Policarp, Hermas ș.a., nu fac nicio referință la teoria sufletului nemuritor.
Iustin Martirul (c. 150) scria în lucrarea Contra iudeului Filon (cap. 50):
„Dacă întâlnești persoane care își zic creștini, dar care susțin că sufletele lor vor fi luate la cer de îndată ce mor, pe aceștia să nu-i socotești creștini.”
„Sufletul trăiește pentru că Dumnezeu îi dă viață. Căci sufletul nu trăiește prin el însuși, cum trăiește Dumnezeu. Singur Dumnezeu este nemuritor, iar toate celelalte... sunt născute și stricăcioase. Prin urmare, sufletele nu sunt nemuritoare, ci sufletele vor muri.” – Citat în T. Bodogae..., Apologeți de limbă greacă, 1980, București, pp. 98–99.
B. TRANZIȚIA:
Athenagoras (175), filozof convertit la creștinism, în lucrarea Despre învierea morților, încearcă pentru prima oară o fuziune între creștinism și platonism, amestecând într-un mod bizar doctrina învierii cu credința nemuririi sufletului, în ciuda faptului că cele două sunt antagonice. Căci sufletul ori e „mort și învie”, ori e „viu și... cum să mai învie”?
Tertulian (c. 200) afirmă cu autoritate nemurirea și conștiența sufletului în moarte. Sufletul, dincolo de moarte, este viu și conștient. Tertulian este primul scriitor creștin care include în teologia sa „focul veșnic, iadul, chinurile veșnice, rugăciuni pentru morți” și că „doar sufletul martirilor se suie direct la cer după moarte, în timp ce toți ceilalți, sfinți sau nelegiuiți, așteaptă undeva într-o zonă subpământeană ziua judecății”.
Clement din Alexandria (c. 200). În prima parte a vieții sale creștine, Clement apăra punctul de vedere biblic: că nemurirea este condiționată de credința în Isus Hristos. Din nefericire, după contactul lui cu gnosticii, schimbă macazul și învață că sufletul este de substanță divină. În lucrările lui Clement din Alexandria există multe contradicții: că sufletul e nemuritor prin însăși natura lui, dar totuși... sufletele celor nelegiuiți vor fi nimicite; că există un foc veșnic, dar... nu și chinuri veșnice.
Origene din Alexandria (c. 250), elev al lui Clement, declarat eretic de biserica tradițională, în același timp considerat și cel mai proeminent teolog dinainte de Constantin cel Mare, pune platonismul ca bază a teologiei culte. El credea în preexistența sufletului, ba chiar și în ideea migrației sufletului. Origene credea că necazurile vieții acesteia sunt urmările păcatelor din celelalte vieți. El mai credea că mântuirea până la urmă va fi universală, incluzând și dracii.
Deși târziu, la Sinodul de la Constantinopole (553), învățăturile sale sunt condamnate oficial, părinții bisericești au avut timp să-i asimileze învățătura. Episcopul Athanasie, numit și părintele ortodoxiei, îl socotea „părintele său spiritual”. Episcopii Eusebiu din Cezareea, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz... îl apreciază pe Origene drept întemeietorul învățăturii teologice.
Augustin (c. 400), educat în filozofia lui Plotin, scrie încă înainte de a se boteza o lucrare în care enumeră 16 argumente în favoarea tezei nemuririi sufletului.
C. UN CREȘTINISM „GRECESC”
Toma d’Aquino (în 1250) dă forma finală tezei nemuririi sufletului.
Papa Leon al X-lea, la 19 dec. 1513, la cel de-al cincilea conciliu de la Lateran, decretează o bulă papală în care fulgeră contra celor care contestau învățătura nemuririi sufletului:
„Condamnăm și reprobăm pe toți cei ce afirmă că sufletul inteligent este muritor.”
În volumul Învățătura de credință creștin-ortodoxă, apărut sub binecuvântarea patriarhului Iustinian, 1952, p. 174, găsim teza nemuririi sufletului în „Articolul 348”:
„Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepților din cer? Răspuns: Da, este o strânsă legătură de iubire și de rugăciune între ei și noi. Ne rugăm împreună cu ei, ...trăind o viață comună. E o necontenită trecere de la unii la alții. Sfinții sunt cu puterea lor printre noi... Legătura noastră cu sufletele celor adormiți se numește Comuniunea sfinților.”
După roade veți cunoaște...
Teza „nemuririi sufletului” este diabolică, fiindcă:
(a) Tăgăduiește dependența față de Dumnezeu, ca sursă a vieții. În Eden, Dumnezeu așezase pomul vieții (Geneza 2:9; 3:22,24), prin care oamenii să împrumute darul vieții. Teza nemuririi contestă că omul împrumută viața de la Dumnezeu, întrucât sufletul o are prin natură.
(b) Anulează învierea. Căci dacă sufletul tot mai trăiește după moarte, atunci învierea este absurdă. E nonsens să „vină la viață” când el este deja viu (1 Tesaloniceni 4:15-16).
(c) Anulează judecata biblică. Căci, dacă la moarte, în loc să doarmă în țărână în așteptarea judecății, cel bun merge deja direct în Rai, iar cel rău undeva jos, la „foc”..., ce rost mai are judecata? (Evrei 9:27).
(d) Zădărnicește a doua venire, din moment ce sfinții sunt deja cu Domnul. Ce rost ar mai avea în acest caz „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13)?
(e) Nimicește îndemnul la pocăință. Dacă sufletul este nemuritor, atunci el se mai poate pocăi și după ceasul morții. În acest fel au apărut rugăciunile pentru morți, în credința că rugăciunile pot să mai schimbe în bine soarta nelegiuiților (Evrei 9:27).
(f) Deschide ușa spiritismului, capodopera diavolului. Căci dacă sufletele celor dragi trăiesc, atunci de ce să nu luăm legătura cu ele? (Apocalipsa 16:14).
Dicționar biblic:
Pentru noi, cuvintele: „suflare”, „suflet”, „duh” redau domenii psihice distincte, în care sufletul răspunde de afectivitate, iar duhul pentru procesele gândirii.
Gândirea biblică însă nu face această deosebire: Noțiunile sunt utilizate ca sinonime și sunt interschimbabile. Ceea ce trebuie reținut este că aceste trei noțiuni, atât în limba ebraică, cât și în greacă, provin de la aceeași rădăcină: „a respira”, exact ca și în limba română. Iată, „suflet” provine din latinescul suflo, suflare. „Spirit” provine din latinescul spiro, spirare (de unde re-spirare). Iar „duh” provine din slavonul dâhati – a respira.
Tocmai datorită faptului că cei trei termeni, prin rădăcina lor, pot avea sensuri sinonime, traducătorii s-au simțit liberi să traducă, de exemplu termenul nefeș – suflet din Geneza 7:15 prin „spirit” (Biblia Nițulescu, 1905); „suflet” (Biblia Sinodală, 1914); „duh” (Biblia Galaction, 1939); și „suflare” (Biblia Cornilescu, 1924).
Contextul este criteriul de bază care indică sensul propriu al noțiunii. Ca atare, traducătorii n-ar trebui să le atribuie sensul în funcție de prejudecățile lor.